Doina
Ruști

Recentul roman Nas de bulgar de Doina Ruști a adunat opinii, impresii de lectură, cronici și comentarii.

Ca și în Ferenike, și aici realitatea și fantasticul se întrepătrund subtil printr-o incursiune care pornește de la comunism și duce spre lumile vechi.

Am consemnat mai jos opinii semnate de: Dan C Mihăilescu, Roxana Dumitrache, Petre Nechita, Roma Neamțu, dar și la clubul Ești în cărți, al elevilor de la Colegiul Ferdinand I, Bacău.

V-ați adus bine aminte, stimată doamnă cititoare, văzând numele autoarei de pe copertă. Da, este aceeași Doina Ruști care v-a (și ne-a) încântat în Fantoma din moară, 2008, cu harul său introspectiv în lumea copilăriei, a feminității îmbobocite în inocența ultragiată de cruzimea istoriei și nedreptatea destinului, apoi cu dantelăriile senzorial fantasmatice din trilogia fanariotă compusă din Homeric, Mâța Vinerii și Manuscrisul fanariot, ca și cu gingășia crudă și atașantă din Lizoanca la 11 ani sau atașantă și sarcastică din Mămica la două albăstrele. Autoarea simte proustian, dar descrie balzacian, cultivând cu măiestrie mozaicarea psihologică și pitorescul comportamental.

Și dumneavoastră, stimate domnule cititor, veți fi recunoscut pe copertă numele autoarei care ne-a dăruit balcanismul exuberant din Zogru, 2006, și seducătoarea cazuistică genealogică din Ferenike, Humanitas 2025, unde sufletul mediumnic al fetiței de zece ani încorporează întregul arbore genealogic al familiei, cu Tatăl aureolat zeiește în retrospectivă fantomală pentru a sfârși ca victimă sacrificială.

Nas de bulgar o duce pe fetița din Ferenike la liceu și facultate, transformă cronica familială în roman de campus (căminul nr. 6 al universității din Iași), cu studenți arabi traficanți de orice și violatori în serie, etalează recunoscător calitățile unor magiștri ca Adelina Piatkowski și Cicerone Poghirc, ne revoltă cu șicanele securistice, dar ne și provoacă vedenii exotice cu incursiunile în illo tempore și sudul dunărean, inclusiv către Alexandru cel Mare, goți, traci, vizigoți și niște strămoși vlahi muntenegreni, cavaleri născuți cu sulița în mână.

Spectacol complet de realism și fantasmare, cu iubiri himerice, inocențe vulnerabile și egocentrism histrionic, satul Comoșteni vecin cu Macondo-ul marquezian și cu timpul contractat ca burduful de acordeon. Acest prim diptic al unei tetralogii egoficționale etalează conținutul sertarelor din care au ieșit toate cărțile anterioare ale autoarei, oferindu-ne în fascinația fostei studente pentru reveriile stihiale ale lui Gaston Bachelard cheia cea mai sigură întru descifrarea misterelor sale. Cu văzul în Ferenike și mirosul în Nas de bulgar, putem aștepta cu înfrigurare următorul volum, dedicat, poate, auzului ca ascultare.

O saga învăluitoare, cinematografică, densă, în care istoria crudă se intersectează cu istoria subiectivă a personajului-narator și te ține captiv într-o poveste-caleidoscop, despre personaje fantastice, spirite neîmblânzite, precum zulii, mituri mai mult sau mai puțin difuze, evocând părți necunoscute din istoria arhaică, vecinătăți mitologice, dar și teme sociale majore, precum condiția femeii sau a migrantului.

După formidabilul roman „Ferenike”, „Nas de bulgar” e o continuare a arheologiei identitare menite să completeze un anti-panteon, o galerie a demonilor personali, de data aceasta, în prim-plan aflâdu-se demonul iubirii.

Deși legată simbolic de istoria românilor, prin cele 11 episoade, povestea de iubire, evocată cu umor tandru, candoare inteligentă și populată de referințe literare eclectice, rămâne autarhică și-și cere dreptul la existență.

Nu există un timp al post-istoriei așa cum nu poate exista un timp al post-iubirii pentru că fiecare iubire are probabil menirea să așeze un halou peste lume.

„Nas de bulgar” este despre lumi trecute și apropiate, dar și despre cum iubirea le solarizează.

Romanul e o istorie personală, dar din particular se trece, natural și fără poticneli, în general, în universal. E istoria noastră, a populației de la sud și nord de Dunăre, istoria sângelui, una mai clar spusă decât în orice manual școlar.

Nas de bulgar e o poveste de dragoste, o istorie despre sine, despre iubirea de sine, dar și un roman al vinovatului din umbră și al victimelor neauzite, ignorate. O carte despre migrație, despre fugă și întoarcere. Romanul reprezintă o istorie personală, dar care ne conduce spre general. După copilăria din Ferenike, trecem în Nas de bulgar la anii de liceu și facultate, în Orașul Pieilor Albe, în perioada comunistă.

Dar istoria asta personală este legată de generațiile trecute și așa coborâm în timp, până la Alexandru cel Mare.

Fără divagații, fără pasaje pompoase, umflate, gândite să devină citate.

"Iar în sângele meu mereu s⁠-⁠a mișcat o poveste umbroasă, sub care se risipesc triburi și familii de călători."

Ca și în "Ferenike", uimește exactitatea aducerii aminte. Să ne înțelegem: cele două romane nu sunt jurnale, dar dau impresia că sunt scrise în momentul în care s⁠-⁠au petrecut evenimentele, însă cu doza de înțelepciune dată de trecerea timpului. Aici se cade adăugată o observație. Nu căutați la Doina Ruști metafore (nu în Ferenike și Nas de bulgar). Să nu credeți că acolo unde spune îmi aminesc în detaliu acel an e o exagerare. Citiți direct, mergeți în miezul propriu, real al exprimării, nu vânați interpretări de horoscop. Orașul Pieilor Albe e orașul oamenilor fără trăsături, croiți dintr⁠-⁠o peliculă transparentă. Fix așa, nimic mai mult sau mai puțin.

Nas de bulgar este un roman al primelor iubiri. Cu timidățile și ezitările aferente.  Este însă, după părerea mea, la fel ca Ferenike și un roman cronică al unor vremi. Din ce în ce mai sumbre. Este un roman politic făcut posibil de evocarea și descrierea cu lux de amănunte a unei studenții parazitate de ingerințe politico-securistice. Care și-au pus amprenta asupra naratoarei. Asupra arheologiei sale identitare. Cinematografismul apăsat al cărții (autoarea recurge uneori la tehnica buclei) m-a făcut să retrăiesc acele timpuri de care am avut și eu parte. Empatia resimțită pe tot parcursul lecturii a fost stimulată și de fluența cuceritoare a povestirii.

Nas de bulgar este un roman al primelor iubiri. Cu timidățile și ezitările aferente.  Este însă, după părerea mea, la fel ca Ferenike și un roman cronică al unor vremi. Din ce în ce mai sumbre. Este un roman politic făcut posibil de evocarea și descrierea cu lux de amănunte a unei studenții parazitate de ingerințe politico-securistice. Care și-au pus amprenta asupra naratoarei. Asupra arheologiei sale identitare. Cinematografismul apăsat al cărții (autoarea recurge uneori la tehnica buclei) m-a făcut să retrăiesc acele timpuri de care am avut și eu parte. Empatia resimțită pe tot parcursul lecturii a fost stimulată și de fluența cuceritoare a povestirii.

Evident, partea contemporană a istoriei personale a fost scrisă cu intenții retrospectiv exploratoare, dar este citită și ca document al epocii, anii ’70 ai secolului trecut, cu toate manifestările sale schizoide, surprinse și redate de scriitoare în tot absurdul lor, cu umor și aciditate, cu răzvrătire, fără intenții conformiste: Viermele, profesorii, lecturile, studiile, căminul, crimele și violurile, cenușiul, exasperarea. Mlaștina în care nu vrea să se piardă. Singurătatea pe care o caută, o ocrotește, care este o graniță cu ceilalți. Luciditatea necruțătoare. 

De remarcat este particularitatea cu totul specială a realității în care trăiește protagonista. De câteva ori, ea notează că interlocutorul momentului îi consideră în mod eronat vorbele drept metafore sau simboluri, când, de fapt, pentru ea reprezintă adevărul cel mai obiectiv. De aceea, în acest roman, poveștile din vechime, de la Detustaina până la Veliku, de la zei la zuli, deși alcătuite/reconstituite de protagonistă, sunt la fel de reale ca și când le-ar fi văzut ca martor ocular și se împletesc organic cu restul universului său. Bazate pe fapte reale, pentru a folosi o formulă consacrată, acestea sunt în același timp suficient de libere încât să alcătuiască o mitologie autentică și profund personală. Coordonate de aceeași cunoaștere adâncă și lucidă a naturii umane, a impulsurilor, a emoțiilor și a dorințelor care îi determină destinul. De aceea, în plus, nu are rost delimitarea realului de ficțiune în relatarea naratoarei, fiindcă pentru ea, tot ce povestește s-a întâmplat, ei sau înaintașilor, și asta e tot ce contează.

„A iubi înseamnă a afla cine ești”

Dacă în universul anterior al scriitoarei, cel conturat în decorul din Comoșteni în romanul „Ferenike”, domnea suveran și necruțător „demonul morții”, în această nouă lume narativă suntem martorii fascinați ai triumfului absolut — sau, poate, ai sclaviei totale — pe care o instaurează demonul iubirii. Această forță devoratoare reconfigurează destinele și rescrie prioritățile personajelor. Momentul de inflexiune al întregului parcurs existențial, axul în jurul căruia gravitează întreaga evoluție a protagonistei, este marcat de întâlnirea hipnotică cu „Modelul” pe aleea din Pușkin. Această confruntare nu este o simplă intersecție a două priviri, ci întâlnirea tulburătoare cu acel „monstru care te transformă în sclav și de care nimeni nu scapă”. Iubirea își pierde, astfel, atributele idilice și capătă dimensiunile unei forțe mitice, un destin implacabil care își revendică drepturile și care, prin robia spirituală pe care o impune, devine paradoxal singura cale autentică spre libertate și cunoaștere de sine.

Trauma personală și mitul național sunt explorate în profunzime, fiind prezentate ca două fețe inseparabile ale aceleiași monede existențiale. Într-o paralelă de-a dreptul fascinantă, universul opresiv al comunismului și istoria arhaică, îndepărtată, sunt înfățișate ca sisteme complexe de control, dar care oferă, în mod paradoxal, și căi neașteptate de evadare spirituală. În mijlocul acestei încrengături de constrângeri apar însă și figuri de autoritate benevolă, cum este Profesorul Badea. Acesta, deși guvernat de o severitate academică incontestabilă, știa să privească îngăduitor „printre gene” și „peste ochelari” pentru a ghida cu tact spiritul tânăr și rebel spre o lume a ideilor pe care o credea perfectă. Prin studiul riguros al limbii latine și prin disciplina intelectuală, personajele încearcă să decanteze rătăcirile specifice tinereții, dorind să ajungă la esența curată a ființei lor.

Romanul Doinei Ruști reflectă un spațiu literar dens, unde aromele Dunării se amestecă dureros cu suferința ascunsă a lumii acvatice, iar drumul sinuos către sine trece obligatoriu prin „ușa deschisă” a celuilalt. „Nas de bulgar” rămâne o poveste tulburătoare despre felul în care ne reconstruim identitatea fragmentată în oglinda celui iubit, totul desfășurându-se sub patronajul discret al unor zei vechi și al unei istorii mari care nu ne dă niciodată drumul din strânsoarea ei.

Există scrieri care produc un puternic impact asupra sinelui pentu că te poartă într-un univers în care te simți acasă, un acasă al inimii care își recunoaște locul în care își adună energiile. Un astfel de roman este Nas de bulgar de Doina Ruști, apărut la editura Humanitas, care din primele pagini te primește în lumea lui deplin, deschizându-ți porțile, pentru a te așeza confortabil să guști din bucuria amintirii, din înțelepciunea anilor, mai ales când ești deja familiarizat cu personajele, pentru că ai citit și „Ferenike”. Știi cine e Muc, cine e Gică, cine e Mițulica, cine e Cornel, ce evenimente au marcat existența protagonistei și cum s-au oglindit acestea în conștiința ei, știi ce vise și ce povești i-au marcat copilăria. Nas de bulgar vine în mod firesc cu o imagine de ansamblu, dar și cu una detaliată asupra anilor de școală, mai ales asupra clasei a 10-a și a primului an de facultate, ani semnificativi, care au constituit baza formării sale, anii revelațiilor și ai cunoașerii de sine, prin dragoste. Pe de o parte, aflăm povestea de viață a protagonistei, cu toate căutările, revelațiile, experiențele sale, pe de altă parte, descoperim amănunte din istoria personală, dintr-o lume apusă și totuși vie, cu migrații, fugi, lupte și atracții magnetice, cu Bandula, Veliku, păsări albe, oameni cu glugi negre, vlahi și lupte crâncene care vin să-i completeze harta identitară.[...]

Explorează teme precum dragostea, identitatea, balcanismul, într-o manieră care amprentează memoria cititorului. Povestea curge ca un șuvoi din care ies la iveală trăirile care o nasc. Dragostea este motorul descoperirii sinelui, a identității, locului în lume, în spațiul balcanic, obiectiv și mai ales, în cel subiectiv. [...]

Lectura acestui roman minunat este ca o călătorie, cartea cucerește încă din primele pagini prin modul în care construiește un univers, pe care îl simți rapid ca fiind al nostru. Este un univers care ne fură, ne ține prizonieri și ne eliberează în același timp, arătându-ne fațete ale existenței, într-o manieră unică. Dezvăluie frumusețea nepieritoare a sufletului, ne dă întâlnire în vremuri de neuitat, în adolescența, tinerețea personajului narrator, care trăiește intens fiecare pas, fiecare experiență, căutându-și reperele, minunile. Ne fascinează nu doar prin stilul discursului, creator și vibrant, cât și prin povestea de dragoste, cuprinzătoare de identități și magie.

Romanul conturează și imaginea unei epoci, a unor timpuri trecute, memorabile, care își păstreză parfumul, lasă urme într-o ființă însetată de libertate.

Romanul nu se poate desprinde de la ceea ce face marca Doina Ruști: pagini de istorie, imaginar fantastic, mult umor și chiar o tușă savantă dată de referințe livrești bine stăpânite.

Miturile grecești își pierd solemnitatea de manual și devin povești vii, privite cu inteligență critică și cu o evidentă solidaritate față de femeile transformate de istorie și literatură în simple victime.

Episodul regelui trac Tereus, care își violase cumnata, episod povestit cu oralitate, umor și revoltă, spune mult despre felul în care protagonista citește lumea. În spatele anecdotei și al tonului colocvial se află o reflecție serioasă asupra abuzului, puterii și felului în care istoria a preferat adesea să vorbească despre agresori, lăsând victimele în umbră.

Romanul Nas de bulgar este, în egală măsură, o declarație de dragoste adresată culturii.

Muzica apare aproape la fiecare pas. Corul liceului, Conservatorul, balurile Filarmonicii, serile studențești din Pușkin, Queen, Pink Floyd, Santana, Abba sau Smokie compun coloana sonoră a unei generații care încerca să respire dincolo de granițele comunismului. „Dintre arte, muzica mă scoate din mine.” (Doina Ruști, Nas de bulgar, pag. 111). Fraza aceasta explică poate cel mai bine felul în care arta funcționează în roman: ca ieșire din limitele realității imediate. La fel se întâmplă și cu literatura. Una dintre cele mai frumoase scene este cea a descoperirii romanului Animale bolnave de Nicolae Breban. "La Breban era carne vie în care tăia lama, se auzeau vaietele și îți rămânea în nări mirosul de sânge.” (Doina Ruști, Nas de bulgar, pag. 167).

De altfel, cărțile și bibliotecile sunt evocate constant. Unul dintre cele mai emoționante pasaje vorbește despre o bibliotecă ascunsă într-un oraș de provincie, unde volume vechi și ediții rare sunt păstrate aproape clandestin, de teama ignoranței și a nepăsării. Dincolo de relatarea savuroasă, episodul vorbește despre statutul cărții într-o lume care o prețuiește și o amenință în același timp.

Pentru Doina Ruști, literatura nu este niciodată compoziție epică, ci un labirint cultural și o formă de supraviețuire.