La Piața Națiunilor Unite, o pălărie albastră îi aduse aminte de Mămica la două albăstrele. Femeia de sub pălărie avea în jur de 50 de ani, iar, în viziunea primului ministru, era o persoană cu personalitate și chiar cu ceva pretenții. Pălăria albastră părea nouă, iar din manșeta hainei ieșea o mănușă dantelată. Cu o seară înainte premierul găsise în junk o scrisoare de acum câteva săptămâni, în care Mămica îi scria printre altele: „Omul are o singură datorie pe lumea asta: față de sine însuși. Să nu se lase pe el pentru alții. Să nu-și dea haina lui din spinare pentru umerii răniți ai unui amărât, pentru că amărâtul ăla, d-l prim, cum îi vine bine și se încălzește, știți cum e, mai întâi pe binefăcător îl belește! Și să nu-mi spuneți că nu știți! De-aia vă și place să citiți ce vă scriu, nu-i așa?
