O bijuterie stilistică
Prefață la ed 2024 de Andreea Banciu
Sunt multe de spus despre Mămica la două albăstrele, dar e nevoie de un mic preambul, pentru că Doina Ruști este unul dintre cele mai interesante cazuri literare pe care le-am întâlnit în ultimii ani. Există proze și proze; există scriitori cu un acut simț al realității, a căror principală înclinație este aceea de a analiza și descrie spațiul imediat în care trăiesc. Oameni, locuri, contexte socio-politice, obiceiuri și elemente semnificative, legende urbane și obsesii la modă. Toate aceste detalii populează ficțiuni necesare, acele proze pe care le citim cu o sprânceană ridicată și exclamăm ”da, mă, așa se întâmplă, cum de nu am văzut chestia asta!” Există, pe de altă parte, scriitori pentru care proza e o formă de evadare, fie că e vorba de alt secol, fie de spațiul geografic ori, pur și simplu, de transferul complet în imaginar.
Apoi, există Doina Ruști, care și-a câștigat notorietatea cu un roman impregnat de fantastic (Omulețul roșu), urmat de Zogru (premiat, tradus, reeditat), un volum fabulos, despre care am scris. După ce și-a obișnuit cititorii cu incursiuni memorabile în imaginar, scriitoarea a schimbat registrul cu două titluri care îi dezvăluie latura analitică: Lizoanca la 11 ani și Mămica la 2 albăstrele (Polirom, 2013). Despre Lizoanca am scris deja.
Mămica la 2 albăstrele e un roman la fel de contrariant, la a doua citire, care nu iartă nimic și face slalom printre evenimente încă fierbinți pentru societatea românească – referendumul din 2012, scandalul doctoratului copy-paste al primului ministru Victor Ponta, vânzarea Oltchimului – și printre tendințe, nemulțumiri și detalii colorate ale cotidianului.
Povestea se desfășoară în fire narative discrete, prisma alternează de la un capitol la celălalt: cameramanul familist, care înfruntă o criză de 40 de ani, bărbat meditativ, relativ apatic, condus cu o mână fermă de soție, femeie puternică și practică, și de mamă, tiparul femeii cu doi copii mici, părăsite de soț, care își dedică viața copiilor și defulării furiei și suferinței acumulate, soția vag nemulțumită de evoluția vieții, în raport cu așteptările, fetița de clasa I, imagine vie a unei rețete genetice discutabile, cântăreața cu vârstă incertă, imagine mondenă discretă, combinație interesantă între imaginea publică, assumed persona, și surprinzătoare sensibilități subtile, premierul, neașteptată perspectivă care îl umanizează.
Ca notă de subsol, am citit Mămica la două albăstrele de două ori – prima dată, m-am înfuriat când am descoperit existența acestui personaj, a doua oară, am schimbat cheia, mi-am reluat poziția de cititor detașat și am înțeles necesitatea inserțiilor – capitole scurte, construcții incidente în contextul firului narativ amplu.
Din perspectiva tehnicii narative, romanul este o bijuterie în care autoarea se strecoară fără ostentație în pielea fiecărui personaj, rezultatul fiind o rafinată analiză psihologică și contextuală a ideii de autoritate.
Doina Ruști trece lumea prin ochiul lui None, al lui Flori, soția sa, al Getei, mama/soacra absolută, dedicată familiei pe care o susține orbește, al Li Zetei și a premierului, cu naturalețe, fără a lăsa să se vadă îmbinările între capitole. Aceeași naturalețe captivează și în modul în care scriitoarea construiește un personaj masculin, în constantă evoluție, transferându-l din postura ursului familist, absorbit de viața casnică, în cea a îndrăgostitului fără stare, fără direcție, dat peste cap psihologic și hormonal.
Inserțiile narative în prezentul imediat mi-au reamintit cât de dificil poate fi pentru un cititor să intre în contact cu texte-oglindă, texte despre vremuri pe care le trăiește, și să le trateze cu detașare literară, lăsând la o parte înflăcărarea experiențelor personale. Personajul fictiv are rol de catalizator pentru personajul-temă și, în același timp, personaj-fundal (the root of all problems) al romanului: Mămica la două albăstrele. Autoarea nu emite judecăți de valoare definitive, ceea ce face bine ficțiunii, ci strecoară în puncte-cheie impresii care pun în perspectivă imaginea tulbure a unei figuri politice discutate și răsdiscutate în ultimii ani:
„Pe pagina de Facebook a Mămicii trona un câmp de albăstrele, atât la poza de profil, cât și la copertă. Avea 3.000 de prieteni. În urmă cu câteva ore, Mămica scrisese un scurt text, care îl făcu să zâmbească: \<\
În aceeași notă, e memorabil pasajul în care Mămica face apologia copiatului. Cu ironie fină, scriitoarea desconspiră o mentalitate veche, regăsită în atâtea alte contexte: toată lumea fură, ideea e să nu fii prins.
De la Zogru, la Mămica la două albăstrele, Doina Ruști demonstrează abilitățile unui scriitor complex, necesar și memorabil. Vorbim de lipsa de excese literare, de texte construite cu meticulozitate și de un dozaj impecabil al detaliilor, al frivolului util și al întrebărilor esențiale.
Text publicat în Semne bune, 25 12 2013
