Doina
Ruști

Din perspectiva tehnicii narative, romanul este o bijuterie în care autoarea se strecoară fără ostentație în pielea fiecărui personaj, rezultatul fiind o rafinată analiză psihologică și contextuală.

De la Zogru, la Mămica la două albăstrele, Doina Ruști demonstrează abilitățile unui scriitor complex, necesar și memorabil. Vorbim de lipsa de excese literare, de texte construite cu meticulozitate și de un dozaj impecabil al detaliilor, al frivolului util și al întrebărilor esențiale.

Doina Rusti aplica naratiunii un filtru optic pe cit de proaspat, pe atit de apropiat realitatii social-politice, un filtru al observatiei de dincolo de evenimente. Mamica la doua albastrele este eufemismul sub care se ascunde identitatea Getei, corespondenta enigmatica a chiar primului-ministru. „Albastrelele” ei intruchipeaza un mod de a se raporta la cei din jur, o forma perversa de manipulare, ascunzind un psihism diabolic, egocentric. Dintr-odata banalul personaj nu mai este chiar asa de banal (...)

Mamica la doua albastrele ramine un roman al prezentului, cu o rezolvare epica neasteptata si o foarte buna amplasare social- politica.

Doina Rusti este genul de prozator care nu are cum sa nu-ti placa. Proza ei vorbeste pe limba cititorului de acum, din Romania anului de gratie 2013. Iar subiectele pe care si le alege nu-l pot lasa indiferent nici pe cel mai dezinteresat om. Daca pina la acest roman, cele de mai sus se puteau doar intui, odata cu Mamica la doua albastrele va fi clar, cred, pentru oricine de ce cartile Doinei Rusti au avut parte pina acum de asa mare succes. Gasim aici, intr-o forma aproape declarativa, intentia autoarei dintotdeauna: de-a folosi actualitatea imediata ca sursa de inspiratie – si de a construi pe bazele ei, subtil, firesc, asa cum au facut toti marii prozatori la vremea lor, subiecte cu semnificatii universale/universalizante. Nu e deloc usor acest lucru, spectrul impresiei de fals, de sfortare pindeste la tot pasul. Doinei Rusti ii reuseste, insa, cu brio.

Mamica la doua albastrele aduce o poveste despre o familie artificiala, creata in virtutea unor vechi consuetudini care apartin unei lumi moarte. [...] E o carte de consolidare a credintelor estetice: e singura mea carte cu retorica auctoriala (un anumit tip de). A fost un experiment foarte important pentru mine. Iar in alta ordine, a fost si modul meu de a trece prin multele evenimente ale verii trecute, cind nu puteam sa mai scot capul in lume fara sa aflu cite o chestie rascolitoare: TVR Cultural desfiintat, ICR-ul trecut la Senat, referendum, marinari, legi schimbate, plagiat, privatizarea Oltchimului etc. Uneori trebuie sa faci mai mult decit sa comentezi in site-ul ziarelor. De exemplu, sa scrii o carte.

Dezvoltarea actiunii si a personajelor rezerva destul de multe surprize cititorilor. Niciunul dintre eroi nu este exact ceea ce pare la inceputul cartii si nici trecutul care se dezvaluie treptat nu numai cititorilor, ci si personajului principal, nu este cel care parea sa fie la prima relatare. Daca ar fi sa generalizam putin, Mamica la doua albastrele poate fi citita si ca povestea imploziei unei celule familiale care era construita pe aparente si lipsita de liantul emotional care sa o poata sa faca fata presiunilor unei lumi, care din multe puncte de vedere a luat-o razna.

Romanul este o cronica a acelei veri de criza. Desigur, nu despre personajul politic real este vorba acolo. Romanul trateaza tema autoritatii, ilustrata prin parintii adevarati sau inchipuiti, dar si printr-un prim-ministru, la fel de derutat ca oricare alta autoritate in vremuri de criza. Am citit comentarii despre relatia personaj-prototip, cu argumentul ca romanele care fictionalizeaza prezentul nu rezista in timp. Eu am convingerea ca un scriitor trebuie sa scrie despre timpul sau. Cu trecerea anilor, nimeni nu va mai face vreo legatura intre personajul meu si Victor Ponta.

Din perspectiva tehnicii narative, romanul este o bijuterie in care autoarea se strecoara fara ostentatie in pielea fiecarui personaj, rezultatul fiind o rafinata analiza psihologica si contextuala. (...) De la Zogru, la Mamica la doua albastrele, Doina Rusti demonstreaza abilitatile unui scriitor complex, necesar si memorabil. Vorbim de lipsa de excese literare, de texte construite cu meticulozitate si de un dozaj impecabil al detaliilor, al frivolului util si al intrebarilor esentiale.

In aceasta carte, inovatoare este si structura. Modul in care mai multe povesti aparent fara legatura una cu alta se dezvolta in paralel, in capitole succesive.

Cu o mina sigura, Doina Rusti ne plimba pe strazile unui Bucuresti care la prima vedere pare normal. Ne plimba insa si pe stradutele complicate ale sufletului, unde e mai usor sa te ratacesti decit ti-ai inchipui. Impartiala atit in fata politicii dimbovitene, cit si a politicilor inimii, vocea naratoarei ne descrie lumea in care traim si in care, cumva, mai reusim sa iubim. Si stiind cum este ea, lumea aceasta, finalul ar trebui sa nu ne ia prin surprindere. Dar totusi o face. Si inca cum.

Mamica... e o carte scrisa cu nerv [... ] cu destula maduva epica surprinzatoare, datatoare de satisfactii la lectura.

Este un mare cistig cind un scriitor deja canonic intelege sa accentueze simplitatea si claritatea, in dauna tiradelor filosoficoase, a intimplarilor plicticoase si a frazeologiei incilcite.

Ce fac baietii lui Cristi Mungiu in cinematografia romaneasca, executa ea singura in literatura. Subiectele ard, personaje se inspira din decreptitudinea vremurilor, banalul face casting dantesc.

Mamica la doua albastrele de Doina Rusti este un excelent roman al vremii noastre. O carte a spectacolului cotidian, pe care il inghitim cu sau fara voia noastra, in spatele caruia se intinde insa un mare gol existential. O carte trista a unei lumi pervertite, din care a disparut bucuria vietii si in care omul paseste cu capul plecat, strivit de lipsa de persepectiva pe care o resimte in timpurile dramatice pe care le traieste. O carte a vague l’ame-ului, in care fiecare cititor isi va recunoaste, cu siguranta, parti mai mici sau mai mari ale propriei sale existente.

In Mamica la doua albastrele, Doina Rusti compune dintr-o rasuflare o carte buna, pe o tema mai veche a prozei ei, copilul demonic si razbunator. Atenta la aerul timpului, lucreaza mai ales cu „material reciclat”, respectiv cu modelele curente de surogate de viata: stirea tabloid, zumzaiala asedianta a SMS-urilor, Facebook-ul ca joc si ca joc pervers, lumea de mall etc., toate consumate bulimic si aruncate mecanic la gunoi. Atmosfera ii vine manusa autoarei, care gaseste rapid trei personaje tari, unul slab, plus unul ratat (dar marginal) ca sa intoarca pe dos citeva luni din viata lor si sa vedem dedesubt mizeria, egoismul, ambitia rece, esecul.

De citiva ani incoace urmaresc patimas tot ce apare sub numele Doina Rusti. Tocmai am inchis ultimul roman, proaspat, proaspat, Mamica la doua albastrele. Bach si flamenco fac coloana sonora a cartii.

Mamica la doua albastrele e un roman care se citeste cu sufletul la gura, un roman-surpriza care te lasa la final cu gustul usor amar ca s-a terminat prea repede... E o carte despre zilele noastre, dar si despre istoria omului aflat intr-o permanenta cautare a acelui „altceva”. Sfirsitul e atit de bine orchestrat narativ, incit ai senzatia ca iti scapa printre degete.