Strada Batiște este ca o felie de pâine uitată în cuptor. Nu doar acum, ci în general vara, mai ales în luna iulie, când soarele se-nfige în asfaltul din fața Ambasadei Americane, pe care Iulică o privește fugitiv, cu coada ochiului. Îl arde-n spate cămașa cam groasă, dar în graba dimineții i se păruse destul de bună. Și nici n-avusese intenția să cutreiere atâta și să-l apuce căldura cea mare împachetat în pânza cadrilată și roșie ca focul.
Două șiruri de mașini încing aerul, iar drept în față strălucesc norii aburoși ai verii. E mai mult o impresie pe care o știe oricine bea o bere pe căldura de moarte și când numai fâșia de cer îndepărtată îți dă puterea să mai bei încă o halbă. Terasa Pescarul rămăsese în urmă, în timp ce strada clocotită și sufocată de mașini urca deasupra Bisericii Batiște. Între clădirile înalte, bisericuța asta albă arată ca o jucărie, mai ales că are și-o curte mică și înverzită, până în marginea străzii, unde stă înfipt Dudul lui Brâncoveanu.
Iulică se opri lângă gard și-și șterse fața cu amândouă palmele, apoi privi trunchiul gros, pansat cu ciment și văruit cu multă vreme în urmă. E un dud bătrân, de trei sute de ani, de pe vremea lui Brâncoveanu. Nu e obligatoriu să fie așa. În ceața istoriei nu contează decât faima. O fi fost acolo un copac pe care l-a înlocuit altul, dar cine să-și fi bătut capul cu o răgălie anonimă, când locul ăla era deja acoperit de glorie? Cu siguranță dudul ăsta era altul decât ăla de pe vremea lui Brâncoveanu. Dar dacă nu?
Trase în nări fraganța micii grădini, aplecându-se moale peste gardul de fier. Dintre crengile dudului cobora cețos parfumul unei vieți năvalnice, pe care și-o închipui imediat trecută cu viteza fulgerului printre oameni neliniștiți, milioane de capete alunecând pe strada Batiște, printre căsuțe cu pridvor, în locul cărora creșteau repede grădini, apoi vile calcaroase, lungindu-se în strălucitoare cuburi de sticlă verde, pe fața cărora stătea scris prozaic numele unei bănci. Țepușele gardului îi împungeau din lateral carnea, iar dintre tufele de liliac pământul verii răsufla bătrânește.
Ridică din nou ochii spre dud. Din coroana lui licăritoare țâșniră spre el doi ochi vii. Iulică se trase instinctiv, dar nu-și dezlipi privirea de pe ochii care-l aținteau nemișcați.
De peste stradă venea fierbinte mirosul de gogoși cu brânză.
„Ce faci acolo? Te ascunzi de căldură, nu-i așa?“
Ochii se mișcară în frunzișul ceros și deasupra lor scânteie un breton ca un indigo nou-nouț. Iulică privi interesat, încercând să ghicească și restul acestei ființe care se ascunsese în dud. Nu avea o coroană mare, se vedea că supraviețuise ca un veteran, doar cu partea lui mai rezistentă, o creangă sau un lăstar întârziat, înverzit miraculos din miezul unui umăr amputat. Unde se putea ascunde cineva în coroana asta renăscută? Poate că stătea de fapt în spatele dudului, cu silueta lipită de trunchiul ținut de o tijă ruginită. Instinctiv, înclină capul cât să vadă mai bine, ocolind din ochi petuniile supte de căldură și tufănicile țepene.
„Vii de la Universitate?“
Iulică se răsuci fără să mai aibă timp să-și ascundă surpriza. Lângă gard stătea o fată prin care, pentru o clipă, i se păru că se zăresc coloanele albe ale bisericii.
Din cer cobora ochiul soarelui de iulie.
„Da“, miorlăi el, enervându-se imediat pe vocea de rahat, care-i ieșise fără voie, apoi spuse ferm: „De fapt, vin de la Pescarul, de la terasa aia, dac-o știi...“
„Eu mă duc la Universitate!“, spuse fata scuturându-și cu două degete bretonul negru-lăcuit.
Între ei alunecă tăcerea fierbinte a primei întâlniri, întreruptă o clipă de mișcarea ierbii.
„Cum te cheamă?“
„Madi“
Fata răspunse fără să-l privească, în timp ce-și ridica un picior în furculița gardului.
„Ți-aduci aminte când ai fost la dentist?“
Ea îl privea acum zâmbind, iar în rochia de voal cremos creștea umbra unor pulpe de citrin. Iulică împietri instantaneu, neștiind ce să răspundă, și pentru că ea continua să-i arunce pe sub breton o privire de soră care îi știe foarte bine toate secretele, mormăi încet:
„Când am fost atunci...?“
Madi aprobă repede, iar el văzu cum i se mișcă botișorul țâțelor sub pânza transparentă ca un giulgiu.
„Mă dureau două măsele, și pe-o parte, și pe-ailaltă...“
Își amintea și acum durerea care-i seca rădăcina, din fundul gurii până sub cine știe în ce șanț neștiut al creierului, ca și cum ar fi țâșnit la fiecare secundă un glonte trimis să-i găurească ceafa. Bineînțeles, nu durase mult, ea îl duse de îndată la doctor, cum făcea întotdeauna; dacă pățea ceva, alerga imediat la ea să-l apere, cu brațul neobosit, care se agita pe deasupra creștetului său, ținând strâns polonicul, răsucind rufele și strecurând cu precizie Kentul și teancurile de bani în buzunarele albe ale doctorilor.
„Păi, m-a dus mama la o dentistă de prin Colentina, pe care a umplut-o de bani și de alea vreo două săptămâni. Aia, care era o javră, normal, m-a tot chemat să mă panseze, să mă plombeze, să-mi facă nu știu ce, ca până la urmă să mi le scoată pe-amândouă deodată, fiindcă erau de lapte... Dar asta a fost demult...“
Iulică ar fi vrut să-i spună că mama lui murise anul trecut, însă, în lumina amiezei care începea să se ducă, văzu din nou cum rochia de voal se lipea alene de piciorul velin, care tocmai își schimba poziția pe drugul gardului.
„Hai, nu vii încolo, spre Moșilor...?“
„O, nu“, spuse fata ca și cum s-ar fi simțit jignită, „am întâlnire la Universitate“.
Un vierme, o giardie, o cohortă de râme îi traversară aorta.
„Cu prietenul?“
„Mda!“
Iulică făcu o pauză și apoi întrebă mai mult de formă, cu ochii încă lipiți de piciorul agățat în gard:
„Și cum îl cheamă?“
Madi își privi și ea genunchiul înroșit de căldură, apoi își mută laba pe altă bară, ceva mai sus. Curelușele sandalelor străluciră în lumina portocalie, care se lăsa acum obosită peste trotuarul tăbăcit al străzii Batiște.
„Nu-mi mai amintesc“, spuse ea cu o voce atât de indiferentă, încât Iulică, pentru un moment, uită ce-o întrebase.
„Păi, atunci de ce te mai duci?“
Madi își greblă buza cu doi dinți văruiți, apoi îl privi cu o urmă de mirare, făcându-l să se lase cu toată greutatea pe gărdulețul din care se ridicau sulițe negre.
„Pe mine mă cheamă Iulian!“
Glasul lui răsună cam tare în căldura verii și avu chiar impresia că se ridicase volatil, odată cu mârâitul mașinilor.
Ea își bâțâi piciorul din gard, iar prin rochia de gheață respiră nepăsătoare o mică pungă cenușie.
Iulică evită să se uite în acel loc, deși îl remarcase de câteva clipe bune, mai ales pentru că i se părea improbabil să fie ceea ce mintea îl îndemna să creadă.
„Dar nimeni nu-ți zice-așa!“
El dădu drumul gardului și-o privi cu îndrăzneală de actor:
„Înseamnă că de fapt mă cunoști, nu-i așa?“
Prin poala rochiei se vedea grămăjoara întunecată, pe care Iulică o examină cu mai mult curaj. Era un ghemotoc ca o burtă de pisic, o bucată de carne vie peste care se întindeau cu tandrețe chiloții negrii. Nu-și amintea să mai fi văzut la alte femei o proeminență ca asta. Dar câte femei văzuse el cu un picior atârnat în gardul Bisericii Batiște?!
În lumina încleiată de culorile verii, Madi se mișca alene, cu chiloții ei pungoși, cu bretonul în ochi și sandalele care păreau împletite din izmă creață.
Își dădea seama că fata are un aer cam caraghios, nicidecum nu era tipul lui de femeie. Cu toate astea, îi era greu să se urnească și s-o lase în urmă, pentru că știa precis că, oricât s-ar fi îndepărtat, peste un ceas, peste o zi sau poate chiar peste săptămâni de-aici încolo, sângele lui ar fi rămas legat de Dudul lui Brâncoveanu.
Trase aer în piept, hotărât s-o întrebe de unde-l cunoaște, când Madi strânse în palme colții gardului, își făcu vânt și, din două mișcări, ajunse lângă el, pe trotuar.
„Pe strada asta am fost de un milion de ori până acum și cred c-am să mai vin încă de-atâtea ori.“
Ea trecu pe lângă Iulică, iar cămașa lui vibră ca un tango în căldura verii. Înspre Calderon scăpărau bordurile încinse.
„Cel mai mult îmi place în sus, când se-ntâlnește cu Lascăr. Știi casa aia cu ușă din secolul al XVIII-lea?“
Iulică habar n-avea, deși trecuse și el de multe ori pe Batiște și pe toate străzile din zonă, până în Moșilor, de unde lua tramvaiul 21 spre Andronache.
Madi povestea fără grabă, în timp ce-și târa sandalele pe asfaltul ondulat ca o tablă care tocmai luase ciocane bune în fălci. Unde naiba se ducea? Nu zicea că are întâlnire la Universitate? Poate că uitase, dar nu se îndura să-i aducă aminte, pentru că în gândul lui încolțise o mică speranță.
În dreptul unei case cu zugrăveala făcută zdrențe, Madi îi arăta ușa despre care îi povestise și el se simți vinovat că n-o prea ascultase. Era o ușă groasă, deasupra căreia spânzura prăfuit un acoperiș făcut din împletituri, ca un cozoroc. Pe muchia lui se vedeau niște litere săpate cu atât de multă vreme în urmă, încât toate șanțurile erau lăbărțate pe lemnul topit.
„Știi ce scrie acolo?“
Iulică ridică din umeri și-și arătă pentru o clipă dinții.
„Scrie Sambuca fusca.“
„Dacă zici tu! Și ce înseamnă?“
„Pe la 1700, a trăit aici un farmacist, un tip foarte mișto, cu inele subțiri pe toate degetele. Îl chema Iane.“
