Un pariu câștigat cu fantasticul
prefață la ediția 2024 de Emanuela Ilie
Deschisă de multi-premiatul roman Lizoanca, seria de autor Doina Ruști continuă, îmbucurător, cu acest minunat volum de proză scurtă, de la a cărui ediție princeps au trecut exact treisprezece ani. O alegere deloc întâmplătoare, desigur, care nu îi va surprinde pe admiratorii fideli ai trilogiei fanariote (din care fac parte romanele Manuscrisul fanariot, Mâța Vinerii și Homeric), și nici pe aceia ai celor mai recente „bizarerii” cu care scriitoarea și-a delectat cititorii de cursă lungă și apetit insațiabil pentru aromele de altădată (Ciudățenii amoroase din Bucureștiul fanariot, respectiv Depravatul din Gorgani. Alte 52 de ciudățenii). Pentru că și unii, și alții vor avea un nou prilej de a sesiza solidele punți de legătură tematică și simbolică dintre aceste zone de o certă contiguitate ficțională. Confirmându-și, o dată în plus, că ele sunt excelent puse în valoare prin bine cunoscutele atuuri ale scrisului ruștian, pe care lectura fiecărei pagini din opul de față le probează imediat și fără drept de apel: incredibila poftă de a povesti, virtuozitatea stilistică, abilitatea de a „inerva”, în puncte bine gândite ale textului, aluzii intertextuale și metatextuale (a se vedea, bunăoară, „aluna de cerneală” ori „stropul smolos” care circulă între personajele din Amintirile unui câine zăpăcit, pe care le percepe, desigur, doar reprezentanta regnului animalier), în fine, capacitatea de a trasa, din linii fluide, dar puternice, desenul unei lumi împărțite, egal, între umbrele unui realism în fond agresiv și luminile unui fantasmatic în mod evident taumaturgic.
Pe intervalul dintre ele, imaginația cu totul debordantă a scriitoarei naște istorii spectaculare, din care nu lipsesc ingredientele obișnuite ale genului. Pentru că, înscriindu-și proza într-o categorie ficțională care i-a produs, la noi, nu numai pe Eminescu și Eliade, ci și pe mai puțin cunoscuții V. Beneș, Oscar Lemnaru sau Victor Papilian, ca să amintesc doar câteva nume de nuveliști interbelici, Doina Ruști s-a obligat să îi respecte măcar parțial convențiile, reușind, în același timp, să câștige și miza originalității stilistice.
Pe de o parte, narațiunile incluse aici combină meșteșugit sau chiar hibridizează procedee specifice modalităților de existență ale fantasticului, teoretizate, între alții, de Adrian Marino (v. sinteza inclusă în Dicționar de idei literare): suprapunerea, dilatarea și comprimarea, intensificarea, respectiv multiplicarea și proliferarea obiectelor. Totul se realizează, aici, în virtutea unei logici specifice, dezvăluite într-o scenă cheie din Experimentul lui Leonard, proză al cărei protagonist este aruncat, brusc, într-o infrarealitate pe care, deși a așteptat-o îndelung, nu o poate descifra cum se cuvine în lipsa unui absolut vital catalizator erotic: „Pe deasupra meselor și capetelor înfometate se auzea o clipoceală, un glas îndepărtat pe care Leonard era conștient că-l aude ca pe o amintire.”
Pe de altă parte, schema narațiunilor fantastice incluse în carte o împrumută pe cea așa-zicând convențională: există un timp t 1, care introduce lectorul într-un spațiu banal, echilibrat și stabil; se poate, apoi, identifica un t 2, în care se produce șocul puternic, determinat de tulburarea legilor considerate, anterior, drept riguroase și chiar imuabile; acesta este urmat de un t 3, în care se încearcă o ineficace revenire la realul pe care actanții nu îl mai pot percepe altfel decât ordinar sau chiar mediocru și în consecință nemulțumitor. Jocul temporal poate, bineînțeles, continua, până la un t ambiguu, în care fisura în ordinea firească a lumii este practic pecetluită, iar soluția realistă a dilemei existențiale a eroului este cu desăvârșire interzisă. Din această perspectivă, devin emblematice anumite forme de closure, la care scriitoarea apelează în punctele de forță ideativă ale volumului. Arătând, spre exemplu, imposibila revenire la normalitatea anterioară a Emei, după „strânsoarea mlăștinoasă a celeilalte ființe”, Bojorina (retrezită în sine de un șir de întâmplări inexplicabile), grație căreia studenta la Literele bucureștene trăiește, pentru un interval de o intensitate dureroasă, în plin orizont epifanic. Ori sugerând pecetluirea misterului intermediat de cămașa în carouri, fie prin moartea purtătorului (Marian, Iulică), fie prin transformarea lui în ceea ce Eliade numea undeva o autentică „ființă a aventurii” totale (Lori). Sau, în fine, corelând întâlnirile cu adevărat modelatoare ale eroilor săi cu eliberarea totală de prejudecăți nocive și obișnuințe păguboase. Adică, pe scurt, cu „bucuria de a se ști liber” pe care, la un moment dat, o resimte Cristian, fără a-și pune problema că, odată cu libertatea de a renunța la servituțile cotidiene, poate câștiga și dreptul la o altfel de moarte.
La fel, rama povestirilor este impusă de maeștrii vest-europeni ai genului: cea apăsat realistă. Exact ca în majoritatea narațiunilor de canon fantastic apărute începând cu finalul secolului al XIX-lea, prozele scurte ale Doinei Ruști par destul de atașate de realul autohton, pentru că scriitoarea nu uită niciodată să contextualizeze atent și eficient aventurile protagoniștilor pe care îi selectează din diferite straturi de existență socială urbană, oferindu-le markerii identitari specifici. În Cămașa în carouri… te întâmpină, inițial, un București apatic, toropit de căldura amiezilor grele, dar cât se poate de actual, ușor recognoscibil: cu „străzi strâmte și nehotărâte”, cu pizzerii și cinematografe, clădiri prăfuite și vestigii aproape uitate, pe lângă care trec, nepăsători, inși toropiți fie de vremea toridă (la fel ca în nuvelistica lui Eliade, în a cărui hermeneutică, în treacăt fie spus, scriitoarea noastră s-a specializat), fie de rutina diurnă. O rutină în care intră, astăzi ca și la data primei ediții a cărții, consumul de hamburgeri și Coca-Cola, statul cu orele în cafenele, fast food-uri ori terase, scrierea intensă de sms-uri repetitive către rude sau colegi, căutarea celei mai eficiente căi de a obține rapid mii de accesări pe Youtube sau, mai rar, vizionarea Crimelor din Midsomer. Raportând mecanica acestor gesturi și acte de existență aparent firească la ancadramentul micilor istorii pe care le trasează prozatoarea, putem foarte ușor izola elementele unei hărți urbane a căror dinamică reface însă obișnuita relație periferie-centru. Căci, spre deosebire de romanele din ciclul fanariot, spre exemplu, acolo unde, cum bine observa Alina Bako într-un studiu Despre frontiere, limite și alte tărâmuri în proza Doinei Ruști, „spațiul periferic care se îndepărtează de centru este cadrul narativ” uzual, în narațiunile din Cămașa în carouri... centrul urban pare privilegiat, din moment ce mai toată urzeala epică se (des)face, finalmente, într-o zonă bucureșteană vegheată, strategic, de anumite corpuri ale Universității.
Revenind, în acest București post-postmodern lipsit, în aparență, de haloul misterului, palpită abia sesizabil viața Bucurescilor de altădată, pe care câteva personaje ce devin, fără voie, neofiți, o retrăiesc cu o voluptate halucinată, în care se amestecă și toată gama de trăiri pe care teoreticienii genului fantastic o postulează drept obligatorie. Lori, bunăoară, protagonista din Cămașa în carouri, trece prin toate stările cunoscute, de la „neliniștea prăfoasă” la „teroarea cețoasă” și „curenții groazei”, odată ce intră în contact cu obiectul încărcat de mister. Aici, este vorba despre cămașa unui văr recent decedat, a cărei țesătură se dovedește „îmbibată cu spaime (...), o nefericire mărăcinoasă care poate că urcase în ultimele clipe din sufletul lui Iulică ori din mocirlele morții”. Călătoria pe care o realizează pentru a le tălmăci tâlcul, într-un spațiu urban impregnat de tot felul de însemne ezoterice, accesibile doar unui număr mic de inițiați, îi prilejuiește, în excelenta tradiție a genului, câteva întâlniri cu totul neobișnuite, ce se dovedesc, bineînțeles, ieșiri miraculoase într-o altfel de ordine existențială. În Ceasul de la Universitate, catalizatorul transferului devine mecanismul electronic în care este captat, fatidic, strigătul „lung și duios” al unei femei ce se face auzit, întotdeauna, la orele 18. În Lângă Biserica Sf. Silvestru, intermedierea se realizează prin sunetul straniu al telefonului mobil, care o rupe pe eroină din timpul real, trecând-o „subit sub alt pliseu al lumii”, acolo unde Ema redevine Bojorina și-i trăiește existența de secol XVIII. În fine, pelicula stranie din Poveste de Paște, pe care se captează isteria colectivă provocată de inscripția de pe Piatra Comorii, este obiectul ce va pune în mișcare „sângele unei dorințe pe care nimic în lume n-o mai putea opri”.
Recuzitei inanimate în care este încarnat misterul inaccesibil profanilor li se adaugă, în alte texte, „răsuflarea fantomatică a obiectelor din jur”, dar și animale sau păsări în care va ajunge, straniu, să palpite lumina conștiinței de sine sau chiar să fie încapsulate existențe umane. Cățelușei din Amintirile unui câine zăpăcit sau papagalului Jojo din Cămașa în carouri, spre exemplu, li se oferă „o cheie spre cămara cu lucruri uitate” a unor vieți de altădată și, astfel, li se revelează tainica ordine a universului străbătut de energii nebănuite. Din catalogul motivelor fantastice pe care le inventariază, în textele arhicunoscute, Roger Caillois, Tzvetan Todorov, Jean-Luc Steinmetz sau Louis Vax, nu lipsesc nici intersectările misterioase de vieți și fire narative (Experimentul lui Leonard), anamneza prin care un avatar își rememorează, în detaliu, existențele anterioare (Lângă Biserica Sf. Silvestru), multiplicarea secvențială (Un sfert de oră apăsător pe care-l retrăiește Moni, chiulangița dintr-a 9-a) ș.a.m.d.
Deși pot fi citite și interpretate autonom, cele 11 povestiri ale volumului sunt gândite, în fapt, ca o construcție unitară, perfect articulată stilistic. Pe fundalul lor se conturează povestea lui Cristian, legată de intriga fiecărei povestiri.
Există, bineînțeles, și câteva artificii narative care unifică acest ansamblu, transformându-l într-un aproape-roman: în mai toate textele, tainele majore ori frânturile de epifanii le sunt accesibile doar cuplurilor de tineri „narcotizați, plini de spuma caldă a unei legături de mătase, electrizați și topiți în miezul unui nume pe care încă îl auzeau ca în vis”; încă și mai evident, anumite personaje, precum Lori, Ema-Bojorina, Vicențiu, Cristian, Iulică sau Iane Farmacistu, migrează în mai multe povestiri; la fel, unele motive traversează, halucinant, mai multe secvențe ale cărții, rupând ordinea firească a narațiunii, producând indivizilor obișnuiți frisonul alterității revelatorii.
Esențiale din această perspectivă sunt cele câteva elemente de recuzită epică pe care Doina Ruști se pricepe de minune să le selecteze din registre senzoriale diferite. Primul este, bineînțeles, cămașa în carouri, care, fără a avea capacitatea de a ucide (precum, bunăoară, cămașa roșie dintr-o povestire a lui Ioan Petru Culianu, la care Doina Ruști trimite deopotrivă discret și rafinat), captează și reîncarcă, periodic, în trupurile tinere ale celor ce o îmbracă, aburii întunecați și otrăvurile unei „atrocități învechite”. Cel de-al doilea este numele lui Cristian, ale cărui sunete stranii, când țipate disperat, când șoptite melancolic, plutesc îndelungat peste Bucureștiul amorțit nu numai de căldură, ci și de o neînțelegere brutală: „Din corpurile lor mici și sticloase țâșniră lung stropii nevăzuți ai efortului lor, grăuncioare invizibile de unde, eliberate și trimise fără grabă spre antena de pe Intercontinental, exact în momentul în care cuvintele lui Vicențiu își luau zborul spre Batiște, către următoarea antenă.”
Lor li se pot adăuga, bineînțeles, și altele: mirosul de migdale care se ridică „otrăvit până la cele opt sunete, ale căror corpuri fragile se simțiră imediat atacate”, sambucul negru-strălucitor, „un fel de harpă uriașă, din care susurau frânturi de sunete, uneori o melodie, venită de la un taraf zburător”, ușa pe care apar, dintr-o dată, cele „trei limbi cenușii” în desenul cărora Emei îi apare „ochiul cu margini de plumb” al celeilalte existențe, apoi oglinda mărgelarului (cea care îi dezvăluie aceleiași Emei îngrozite noul său vechi chip, de „papițoaică înzorzonată cu toate culorile, cu o sumă de mărgele de bâlci, cu papuci verzi și rochie albastră, plus mantila înflorată, ca un ambalaj de cadouri”), cartea cu coperți de lemn, plină de „litere rămuroase și criptice” (un laitmotiv inserat savant în scrisul prozatoarei), plus alte în-semne ale mirabilului ce transgresează spații, pecetluiește misterii și unește destine.
Dar ceea ce unifică în special ansamblul este atmosfera halucinantă în care alunecă, insesizabil, protagoniștii frumoaselor povești de dragoste și moarte, marcă înregistrată Doina Ruști (o știm bine și o recunoaștem fără efort în fiecare dintre ficțiunile sale romanești, de la Zogru la Paturi oculte): o atmosferă de mister tentacular, alimentat de curenți fabulatorii, ce îi transportă pe nesimțite într-un joc seducător, în care dinamica identitară se reconfigurează iscusit, iar sensurile adânci ale existenței se dezvăluie, nu fără o rezistență ce se știe, de la bun început, inutilă.
După cum observam și într-o cronică de întâmpinare a primei ediții, Cămașa în carouri și alte 10 întâmplări din București este, pur și simplu, o nouă dovadă că, în genul scurt cu detentă vădit fantastică și alonjă subtil metatextuală de azi, Doina Ruști nu are egal.
