Există cărți care nu rămân în bibliotecă, ci se mută în interiorul tău și încep să lucreze tăcut. Pentru mine, Măgarul de aur , romanul lui Apuleius, este una dintre aceste cărți-sursă. Am citit-o prima dată ca pe o poveste stranie, dar, cu timpul, m-a incitat imaginarul din granița Antichității, felul în care vechea lume s-a topit în tiparele creștinismului. Nu este vorba doar despre transformarea unui avocat în măgar, ci despre transformare, în general. Simbolismul trandafirului, început în cultul lui Isis și ajuns la rozaliul creștin, adorația idolilor, dar mai cu seamă structurile sociale, menținute până în prezent, toate astea m-au fascinat.
Lucius, omul care devine măgar, nu este pedepsit pentru curiozitatea sa, ci este inițiat. Corpul animal îi permite să vadă lumea mai limpede, să suporte violența ei, să traverseze straturi sociale și religioase altfel inaccesibile. Metamorfoza nu este o farsă, ci o coborâre necesară. Abia după ce identitatea se destramă complet, apare posibilitatea salvării.
Această formă de fantastic – în care transformarea este o cale de cunoaștere – nu mi se potrivește foarte mult, dar felul sintetic al aventurii transformatoare, mă aduce aproape de această carte de la sfârșitul Antichității. Mai ales prin Zogru. Nu m-a interesat niciodată fantasticul ca ornament, ca morală sau evadare, ci ca instrument de sondare a realului. În Măgarul de aur, magia, visul, cruzimea și grotescul coexistă cu sacralitatea, iar această tensiune definește, pentru mine, esența literaturii vii.
Apuleius scrie într-un secol în care elenismului se apropia de final. Credința, filosofia și ficțiunea nu erau încă separate. Gnosticismul, tratatele despre vise, cosmologiile simbolice și primele forme ale romanului se nasc din aceeași nevoie de sens, cele mai multe în Alexandria, marele laborator al sintezelor culturale. Măgarul de aur este, în acest context, mai mult decât un roman: este o hartă a rătăcirii și a regăsirii.
În literatura mea, fantasticul apare adesea ca o fisură în realitate, nu ca o lume separată. Această fisură vine, în mare parte, din lecția lui Apuleius: adevărul nu se arată celui prudent și intact, ci celui care acceptă pierderea formei, traversarea umilinței și expunerea la haos. Metamorfoza devine astfel o formă istorică.
De aceea, ori de câte ori revin la secolul al II-lea, mă întorc, de fapt, la această origine a imaginarului meu. Măgarul de aur rămâne una dintre acele cărți care nu se epuizează prin interpretare, ci continuă să genereze sens, vise și narațiuni.
O analiză amplă a secolului al II-lea – de la gnosticism și filosofia epocii până la literatură și imaginarul ei – am publicat în Adevărul și poate fi citită aici:
https://adevarul.ro/blogurile-adevarul/secolul-ii-religie-si-filozofie-2505784.html
