Balcanismul ca moștenire
Într-o carte de referință despre balcanismul literaturii române, regretatul Mircea Muthu ți-a dedicat un capitol. Referirile sunt la Manuscrisul fanariot, dar nu numai. Crezi într-o balcanitate a literaturii române?
Cred în moștenire, dar da, ca om născut pe malul Dunării, mă simt legată de lumea balcanică.
Într-o recentă monografie dedicată operei tale, Pompilia Chifu spune că se poate vorbi despre un filon folcloric, cu un spectru care cuprinde atât balcanismul, în linia lui Milorad Pavić, cât și mituri românești tradiționale. Ți se pare pertinentă observația?
Cartea ei este prima scriere care cuprinde aproape integral romanele mele, iar afirmația este susținută printr-o analiză amănunțită, mai ales acolo unde vorbește despre legăturile mele etnice. Simbolismul folcloric este românesc, de la rețetele din Mâța Vinerii și până la istoriile inserate în Nas de bulgar. Cred că tipul de imaginar aflat la baza românității este unul narativ, în bună măsură solar, dar și marcat de un dualism de tip bogomilic. În ceea ce mă privește, viziunea se leagă de situarea mea istorică și geografică, de folclorul dunărean.
După cum spui într-un interviu, multe fire te leagă de lumea balcanică:
În Manuscrisul fanariot, fiecare capitol este legat de un nume comun, ca recipient vast al lumii balcanice și românești:
„În capul lui răsună numele, strigat de gura ei furioasă, iar ochii verzi aruncară o ploaie de stele. Gura spurcată a Trancăi era gura Maiorcăi, pe care o sărutase. Niciun cuvânt nu-i intrase în sânge ca numele pe care ea i l-a dat. Leun era numele lui ascuns, pe care numai limba de șarpe a Trancăi știuse să-l dibuiască. Iar acest nume se foia prin toate cotloanele, ca o boare, ca un fâșâit, ca un oftat colectiv. În sângele lui acest nume făcuse pui, pusese temeliile unui trib.
Peste Dâmbovița pluteau norii, iar în zare se mișca Bozăria. Leun deschise fereastra. Din mâlul râului i se ridică până-n nări mirosul orașului, iar dintre tufele de boz, gurile mici îl strigară pe nume.”
— Manuscrisul fanariot, p. 439
Mi se pare că aici balcanismul nu mai este doar atmosferă, ci o formă de naștere simbolică: numele intră în istorie. Așa vezi și tu legătura dintre nume, loc și destin?
Fiecare capitol din roman e legat de un cuvânt care valorizează o parte însemnată a istoriei românești. Între ele, „amăgire” mi se pare edificator: un cuvânt cu istorie lungă, venit din greacă, trecut prin latină, definitoriu pentru latura metafizică a românilor, iar în roman legat de istoria unui croitor care străbate lumea balcanică, trece Dunărea, amăgit de un cântec despre București.
De aici probabil că vin explozia imagistică din Manuscrisul fanariot, dar și arhitecturile epice din trilogia fanariotă. Există incontestabil și o cultură folclorică, vizibilă încă de la primele romane. Alex Ștefănescu remarca, de exemplu, că Zogru este un spirit autohton: „Zogru este și duh, și diavol, și vampir, și vârcolac, câte ceva din toate.” Balcanismul are legătură mai mult cu geografia sau cu mentalitatea?
S-a vorbit adeseori despre latura balcanică a literaturii române, în ideea că geografia și vecinătățile determină mentalitatea și, implicit, tematica ori maniera literară. Ca țară așezată la Porțile Orientului și la limita cu lumea balcanică, este normal ca România să aibă câte ceva din fiecare. Dar să nu uităm că în lumea românească există moșteniri mediteraneene, o întreagă istorie a călătoriei la nord și la sud de Dunăre, așa cum spun în Nas de bulgar ori în Ferenike — moșteniri care au generat o vastă imagerie.
Imaginația balcanică
Te referi la un tip special de imaginație — un amestec de ironie, fatalism și exuberanță, cum spuneau interbelicii?
Nu chiar. Exuberanță, da. O anumită solaritate, un tip de aspirație, chiar o încredere în viitor, pe cât de absurdă, pe atât de puternică, aproape înverșunată. Despre dimensiunea haotică a imaginarului, despre acel tip de absurd, înmagazinat, de pildă, în prototipul Spânului, îmi place să scriu.
Istoria individuală
În romanul Ferenike ai creat un spațiu nord-dunărean dominat de fantasme. Îmi vin în minte acum petalele roșii din moară, apele, lumina Sudului și chiar femeile ca niște baloane luate de vântul istoriei. La această ultimă imagine aș vrea să ne oprim puțin: face ea parte din imaginarul balcanic? Prevalează valoarea istoriei imediate?
„...îi vedeam înșirați pe o sfoară, terminată cu un balon uriaș, o burtă de gravidă, pe care mâna istoriei scrisese ferm un singur cuvânt, scris STAS, cu tuș negru: Saigon.”
— Ferenike, p. 186
Este o viziune care mă reprezintă. În multe dintre scrierile mele, realitatea, mai ales cea cu potențial zolist, se dezvoltă în linia fabulosului, nu unul de sorginte folclorică, ci descins dintr-o serie de asociații simbolice. Aici este o imagine care fixează tragismul unei situații sociale concrete: decretul antiavort al lui Ceaușescu. Sunt anii ’60, iar universul întreg este populat de femei gestante. Este o imagine a copilăriei mele, un fel de emblemă a începutului ceaușist.
Feminitate și traumă istorică
Tema avortului apare și în alte opere ale tale, de pildă în Fantoma din moară și chiar în Zogru. De ce ai optat pentru ea?
Este un fel de emblemă a istoriei comuniste, în care am avut ghinionul să trăiesc. Cam tot ceea ce s-a întâmplat în timpul dictaturii se învârte în jurul obsesiei natalității, a mecanismului sclavagist marca Ceaușescu. Mai exact, este vorba despre amputarea intimității, despre reducerea femeii la rolul reproductiv. Dar de aici au decurs alte rele: schimbarea mentalităților sociale, maternitatea propagandistică, mitul mamei eroine, toate ducând treptat la degradarea familiei ca instituție.
Poate că cel mai bine subliniezi ideea în Fantoma din moară, unde o tânără învățătoare este violată, obligată să avorteze și apoi aruncată în pușcărie pentru că a avortat. Scena în care este arestată, urmată de un soldat care duce găleata de plastic cu sângele avortat, este emblematică pentru temă.
„Pe pământul înroșit de praful cărămizilor se vedeau din loc în loc tulpinile frânte ale oțetarilor, iar gardul lui Rafailă era căzut la pământ ca și cum ar fi trecut taifunul. Și atunci, după ce privi în dreapta și în stânga, fără să-i vadă pe oamenii care se opreau pe marginea drumului să privească după ea, pe obrazul palid începură să-i alunece lacrimile, ca niște picături de arsenic.
În apusul zilei, Lucica înainta pe drumul tăbăcit, iar în urma ei pășea trist soldatul, ținând cu grijă în mâna dreaptă găleata albastră a vinovăției ei.”
— Fantoma din moară, p. 420
Prin personajul din Fantoma din moară am încercat să vorbesc despre esența comunismului, dar mai ales despre cauzele misoginismului de tip comunist. Ar fi multe de spus. Pentru mine, anii ’60 și Decretul 770 conțin germenii unei traume naționale, care a culminat cu dorința acerbă și generalizată de a-l ucide pe dictator. O spun în mai multe romane ale mele, am trăit această perioadă și nu pot să o dau la o parte. Cam tot ce scriu ajunge până la urmă acolo, la rădăcinile răului.
Când spui asta, mă gândesc imediat la Lizoanca, un fel de chintesență a istoriei nocive. Este literatura o reconstituire istorică? O reconstituire personală? Sau doar un simplu vehicul de transmitere a unui mesaj? Mă refer la mesajul feminist al scrierilor tale.
Scriitorul este legat de o istorie. Dar literatura exprimă în primul rând personalitatea celui care scrie. Oricât de mimetic ar fi un romancier, își lasă amprenta asupra poveștii. Mereu am fost o ființă revoltată, oarecum anarhică, trăsătură pe care cred că o au toți orfanii. Biografia mea publică este legată de istoria recentă a Europei de Est. Am trăit sub comunism, am trecut printr-o traumă politică majoră — asasinarea tatălui meu — și am participat la Revoluția din decembrie 1989. Această experiență nu este doar un element biografic, ci o sursă de autoritate interioară a scrisului meu.
Însă personalitatea mea se bazează în egală măsură pe cultura clasică, un fel de măsură a disciplinei mele.
Cultura clasică și demonii interiori
După ce în Ferenike ai povestit despre asasinarea tatălui tău, în romanul recent Nas de bulgar povestești despre perioada formării tale la secția de latină-greacă veche a unui liceu din anii ’70. Printre altele, vorbești acolo despre baza educației tale, dar și despre întâlnirea cu Ferenike. Ce importanță a avut această întâlnire în viața reală?
Ferenike a fost inițial un nume dintr-o lecție de greacă. Mi se părea mobilizator, dar mai ales o vedeam ca pe un fel de cutie de comori, de recipient în care se păstrau toate victoriile, căci Ferenike înseamnă „purtătoarea victoriei”. Cu timpul, însă, a devenit un demon. Eu am asimilat-o cu demonul morții, singurul victorios într-o lume limitată.
Femeile care supraviețuiesc
Totuși, un demon feminin. Există în cărțile tale o linie feminină puternică: femei vulnerabile, dar și femei care rezistă, care transmit mai departe o memorie, o energie, uneori chiar o formă de magie. Te interesează mai mult suferința femeilor sau capacitatea lor de supraviețuire?
Nu cred că le tratez ca pe o categorie. Sunt femeie și mi se pare normal să exprim o viziune care e a mea și să creez personaje care mă completează. Femeile mele sunt în general supraviețuitoare, pentru că aceasta este și natura mea. Însă, dincolo de „sursă”, se află dezvoltarea narativă. Despina, din Homeric, fascinantă, seducătoare și unanim dorită, merge treptat spre zona simbolică, lăsând în urmă doar mitul. Mărmănjica, în linie fantastică, și Lizoanca, în linie realistă, sunt prototipuri ale ideii care nu moare. Deși par diferite, amândouă acumulează un rău magic și nepieritor.
Ai un personaj feminin de care ești mai legată? Pe care îl prețuiești ca prototip uman sau simbolic?
De regulă, personajele de dată recentă continuă să mă preocupe. Cum abia am publicat Nas de bulgar, aș menționa-o pe Detustaina. Este un personaj periferic, dar care are ceva din dorința mea de libertate. Numele l-am luat de pe o inscripție dacică, descoperită de Pârvan în zona Severinului. Mi-a plăcut că sună arhaic, dar treptat a luat ființă, a devenit o războinică rătăcitoare prin lumea balcanică.
Identitatea ca poveste
Apropo de Nas de bulgar: este o continuare a romanului Ferenike?
Da, face parte din aceeași serie a romanului autobiografic. Dacă în Ferenike am vorbit despre demonul morții, aici vorbesc despre cel al iubirii. Dar, de-a lungul romanului, am introdus 11 povești despre istoria arhaică a românilor.
De ce? Care a fost intenția acestor inserții?
Cum în Nas de bulgar povestesc perioada mea ieșeană, mi s-a părut normal să adaug un fel de elogiu adus școlii ieșene, obsedată de etnogeneză și de Originea românilor de Al. Philippide. Într-un fel, prima mea poveste de dragoste a fost un act de autodescoperire și de întoarcere la originile generale, convinsă fiind că identitatea personală și cea națională sunt legate într-un mod decisiv.
Arta romanului
Cele 11 istorii din Nas de bulgar par la început fără legătură cu firul epic principal, ca apoi să se lege foarte subtil de acțiune. Mi se pare o tehnică narativă insolită. De aceea te voi întreba: crezi că se mai poate scrie într-un mod original? S-a spus despre tine că în fiecare roman ai o altă tehnică narativă. Așa că, dacă ar fi să întreb pe cineva despre cum se scrie astăzi ceva nou, cred că tu ești persoana cea mai indicată.
Fiecare poveste are tiparul ei, care se naște pe măsură ce povestești. Nu există rețete. Nu cred în ele. Dar există o voce a fiecărui povestitor, care, să nu uităm, în fiecare roman este „altul”, modelat de empatiile sale cu personajele, de legăturile nevăzute cu povestea. Chiar dacă toate romanele mele au același autor, fiecare dintre ele are un alt povestitor. Am mai spus-o: pentru mine, scrisul nu este o misiune sau nu știu ce cruciadă împotriva demonilor, ci un joc, unul select, care mă transformă, ca povestitor, într-o ființă ubicuă, metamorfă, un Odiseu, pe care Homer l-a și numit bărbatul politropic, tocmai pentru capacitatea sa epică de a se transforma și adapta.
Dacă ar fi să spui ce rămâne, dincolo de fiecare roman, din această trecere prin istorie, mit, feminitate și identitate, care ar fi miza ultimă a literaturii tale?
Cred că miza rămâne povestea. Nu istoria în sine, nu trauma și nici mitul, ci felul în care toate acestea se transformă într-o poveste capabilă să te țină, să ajungă la un final demn de memorat și, mai mult decât atât, să supraviețuiască. Literatura are rolul de a delecta, lăsându-ți în mod ipocrit semințele viitoarei tale mentalități.
Journal ARCS - The American Romanian Cultural Society Journal
