Balcanismul nu este pentru mine o etichetă geografică, ci o filozofie a mixturii, un fel de a trăi între lumi, între limbi, între imperii, între credințe. În Balcani se vede că tocmai ai coborât din Asia și-ți faci curaj să intri în Occident. Există aici un amestec elaborat de jenă și orgoliu, benefic pentru actul literar. Balcanicii au produs o cultură a supraviețuirii, care literar s-a tradus, e adevărat, și esopic, „nastratinic”. Dar nu latura asta mă interesează pe mine, ci imaginarul generat de amăgire, emblemă pe care i-am atribuit-o în romanul Manuscrisul fanariot. Pentru mine e un concept vast, cuprinde lumea „spânilor” și a nălucilor, fantasmele (niciodată monstruoase) și nesfârșitul lor politropism.
Mă interesează identitatea balcanică pentru că este fluidă, rănită, plină de resturi istorice. Și mai este ceva: în spațiul balcanic nu pui niciodată punct. Prin moștenirile latine, balcanismul integrează istoria în actul imediat, de unde și lipsa de gravitate față de strămoși. Totul există acum. Lipsa de trăinicie, despre care s-a vorbit atât, este de fapt forța reinventării permanente, fără a pierde esența, acel ceva care pentru mine se numește amăgire, adică toate moștenirile legate de magie, inventivitate, schimbare și adaptare.
Nas de bulgar continuă aceste preocupări, dar într-o zonă mai intimă. M-au interesat mereu spațiile periferice, poate în tradiția literaturii interbelice, în ideea că acolo istoria se vede altfel, dar mai cu seamă pentru intensitatea trăirii: în preajma limitelor lupta pentru existență e mai acerbă, fiind determinată de dorința de a trece granița. În Nas de bulgar hotarul simbolic este Dunărea. Am ales un simbol geografic de care sunt legată subiectiv, prin locul nașterii, dar și pentru numeroasele fire simbolice care îl leagă de titlul romanului.
S-a scris mult despre moșteniri, istorii mărunte care alcătuiesc monumental istoria unui trib, tot așa s-a scris (eu însămi am făcut-o) despre micile istorii decisive. În Nas de bulgar am vorbit direct despre istoria arhaică a românilor, din două motive.
În primul rând, subiectul fiind legat de perioada studiilor mele, mi s-a părut normal să vorbesc despre principala obsesie a școlii filologice ieșene. Tezele lui Philippide, obsesia latinității și a legăturilor balcanice constituie fundamentul școlii ieșene. Nu puteam să vorbesc despre anii de formare fără să ating această problemă. Într-un fel am făcut aici o reverență către școala care m-a format.
Al doilea motiv pentru care am abordat tema etnogenezei românilor este legat de propriile origini, o parte dintre strămoșii mei fiind aromâni veniți din Muntenegru.
Respingând din start o prezentare poematică a istoriei, am preferat să adaug în romanul meu, despre tinerețe și iubire, 11 istorii, care alcătuiesc o a doua carte, cea a istoriei străvechi a românilor. Aparent ele nu sunt legate. Nici nu apar cronologic. Sunt momente pe care eu le consider simbolic legate de esența românității. Mereu am auzit întrebări de genul: ce este specific românesc? Ce au românii și nu au alte neamuri? Aici am încercat să răspund: un amestec rafinat de „resturi”, un imaginar activ (și nu înghețat în „figurație”) și mai presus de orice o limbă care a supraviețuit miraculos, pentru a duce mai departe mesajul latinității.
Mi se pare emblematică pentru lumea balcanică supraviețuirea numelui „bulgar”. Deși legăturile nu sunt de structură, simbolic, rezistența acestui cuvânt, rămas în urma unui popor dispărut, mi se pare edificatoare pentru geografia alunecoasă a Balcanilor, pentru migrații și mai ales pentru filozofia supraviețuirii. În istoria străveche și frământată a lumii balcanice există două constante, pentru mine: cuvântul „bulgar” (purtat azi de un popor slav) și limba română. Bulgarii, neam turcic, au intrat în istoria balcanică în anul 681, când au apărat Constantinopolul de arabi. Actul lor vitejesc a lăsat un ecou de sute de ani, încât orice războinic se recomanda drept bulgar în contul eroismului lor. Bulgarii au dispărut, dar numele lor a rămas. Este o istorie emoționantă, înrudită oarecum cu istoria românilor. S-a vorbit mereu despre substratul dacic, despre cât a rămas din populația arhaică, dar nimeni nu se întreabă ce și cât a rămas din populația bulgară. Și asta pentru că în istorie numai numele contează.
E un pic cam exagerat. În Nas de bulgar toate cele 11 întâmplări arhaice se sprijină pe fapte reale. Chiar și zulii, zeii, personajele fantasice. Există un vas de Cucuteni, expus la Muzeul de Istorie din Chișinău, pe care este desenat un personaj straniu, cu aripioare de pește în loc de picioare, cu o antenă pe creștet etc. Desigur, ar putea fi o mască ritualică, lucru neimportant pentru mine, pentru că m-a interesat imaginarul, modul de a vedea formele vieții, și am făcut din acest personaj unul recurent: el apare și în Homerica, dar și în Nas de bulgar. E o figură pe cât de bizară, pe atât de istorică. E o formă a memoriei.
