Îmi place să stau de vorbă. Mai ales ador convorbirile neprogramate, când interlocutorul mă întreabă ceva la care nu mă gândisem până atunci. Uneori pornești de la o idee sau de la o carte și ajungi, aproape fără să-ți dai seama, la propriile obsesii, la întâmplări vechi. Orice dialog te face să scormonești.
Așa s-a întâmplat zilele trecute, la HotNews, când m-am întâlnit cu Ana Tepșanu. Am început cu Nas de bulgar, de la „a iubi înseamnă a afla cine ești”, și mi-am adus aminte de „cazemata” pe care o ridicasem și pe care o cunoașteți și voi, de vremurile demult duse, când mi-era frică să nu pierd, să nu mă expun, cu toate că totul în lume depinde de fericirea de a ieși, de a te arăta și de a fi băgat în seamă.
Iar de aici n-a fost decât un pas până la originile sud-dunărene și la lumea balcanică. Nu pot să mă uit în oglindă fără să-mi văd toate neamurile amestecându-se, nu fără pierderi, trecând de sute de ori Dunărea.
Așa am ajuns să povestesc despre cele unsprezece istorii din roman, despre zona fantastică și despre personajul amăgitor care păzește răscrucile literaturii mele: o ființă abulică, indecisă și adeseori vrăjită. Nici nu-mi mai vine s-o numesc balcanică, ci dunăreană.
Ferestrele lăsau cerul de iulie să intre în mine și, inexplicabil, să-mi amintească de vremurile trecute, de perioada sinistră a ceaușismului, nu doar ca epocă a frigului și a lipsurilor, ci ca lume în care „viața ta nu îți aparținea în întregime”, iar fiecare întâlnire cu cineva îți putea schimba atitudinea.
Am vorbit despre libertate.
Inevitabil, am ajuns la Ferenike, la corpul femeii transformat de dictatură în proprietate a statului.
Dar a fost și o discuție despre călătorii și proiecte. Am prins momentul și am vorbit despre întâlnirea mea cu Matuf, un peruchier dintr-o lume veche, fanariotă, din timpul domniei lui Mavrogheni.
Și așa am ajuns să anunț noul meu roman: o aventură, un thriller în registru fantastic-speculativ, desigur crossover, despre care vă las să citiți în HotNews.
Matuf Peruchierul este, în primul rând, un roman despre IA.
Iar la sfârșit, cum se întâmplă, am ajuns din nou la iubire, la timpul prezent. Poate că, înainte de marile declarații, ar trebui să începem cu un exercițiu mai modest și mai greu: să domolim ura.
Interviul integral poate fi citit în HotNews.
