Rainbow e o galerie mică, imediat cum treci de Teatrul Bulandra, genul ăla de încăpere în care stau plantate două fete cu țoale vintage, amatoare de ceai și pregătite să-ți arate cum să zâmbești cu cel mai mare efort posibil. Recunosc cu sânge rece că nu intru în locuri în care se bea ceai și se vorbește în șoaptă. Însă în viața mea există alte slăbiciuni, iar una dintre ele a scos capul din galeria asta mică. Pe ușă era un afiș din care am aflat repede că artista era o nemțoaică, Elisabeth plus un nume cu trei rânduri de rulmenți, pe care, deși-l vezi bine, nu te-arunci să-l citești. Prin fereastră se zărea o pânză luminată de un pâlc de mesteceni.
Ei, bine, pomii ăștia văruiți mă fac întotdeauna să întorc capul.
Inițial m-am oprit în fața geamului. Trunchiurile punctate din loc în loc, siluetele fantomatice arătau exact ca-n Wajda. Mai era ceva, însă, un ochi deschis spre altă viață, o mișcare mică, venită din frunzișul copacilor. Și, pe nesimțite, mi-am dat seama că un chip familiar și insistent mă privea din fundul unei sticle verzi.
Sunt fețe pe care le descoperi în mulțime, curentat de intuiția că ești neapărat legat de ele, iar de cele mai multe ori se dovedește că nu sunt decât niște oameni văzuți în fugă pe câte un afiș ori pe câte un ecran. De-aceea, cum dau de-o față cunoscută, cum devin suspicioasă.
În prima clipă am încercat să mă concentrez pe obrazul luminat și pe buzele îmblănite cu-o mustață - gen coadă de pisică. Apoi am deschis ușa și-am făcut trei pași pe lângă femeiușcă, ignorând-o într-un mod cât mai natural, cu ochii înfipți în tabloul semnat de Elisabeth. Dintre frunzele întunecate și topite în pasta vopselei, privea încrezător, și mi s-a părut că și puțin ironic, un bărbat a cărui amintire o crezusem definitiv ștearsă. Iar acest om, ascuns în coroanele mestecenilor, era Céline.
Nu-l chema așa, bineînțeles. Avea un nume care se uită imediat, și poate că de aceea lumea îi sărise în ajutor, cu un altul, așa de faimos. I se spunea Céline pentru că scria proză exaltată și neagră, crezându-se un continuator al adevăratului Céline, care era foarte în modă pe vremea aia. Aproape că nu aveai șansa să te-ntâlnești cu-n student de la Litere, care să nu care după el un exemplar din Mort à crédit.
Îmi aduc aminte de o zi luminoasă, de pe la începutul facultății, când eu însămi, îndopată cu mizeria și sinceritatea lui Céline, oftam lângă statuia lui Kogălniceanu, cu un aer atât de suferind, încât nu trecea nimeni pe lângă mine fără să mă bage în seamă, să mă întrebe de sănătate sau să-mi arunce un zâmbet de adevărată compasiune, venită din nefericirea noastră comună, căci era primăvară, și-o tristețe neliniștită cuprinsese toate creierele care coborau din Copou.
În acel martie rănit, numai idioții erau fericiți.
Iar între Râpa Galbenă și Copou era plin de studențime cu mari și încrâncenate idealuri.
Cam în perioada aia își plimba freza, prin facultatea noastră provincială, o tipă pe care îți era imposibil s-o ignori: ochi albaștri, picioare lungi. O chema Liza și era genul de fată pe care o iubește toată lumea. De-abia o cunoscusem și-mi zâmbea de la distanță, ca și cum viața ei s-ar fi făcut praf, dacă ar fi trecut acea zi fără să mă-ntâlnească. Nici nu se punea problema să n-o plac. Eram flatată și m-aș fi uscat pe loc dacă mă ignora.
Într-o zi Liza a intrat în amfiteatru, legănându-se pe picioarele ei infinite, împachetate în blugi. Avea o idee iar eu, ca și restul lumii, știam dinainte că ori despre ce ar fi fost vorba o să fim de acord cu ea. Liza voia să plantăm niște pomi la Râpa Galbenă. Era ceva la care nu s-ar fi dus nimeni, ca de altfel la nimic din ce însemna muncă voluntară. Dar pe ea n-o puteam refuza. Voia să ne alegem un copac prin care să ne semnăm trecerea prin lume, iar entuziasmul ei era molipsitor din tribune de fotbal.
Așa că, într-o duminică de martie, am coborât la Râpa Galbenă, într-un părculeț umezit de ultima zăpadă. Lângă o bancă ne așteptau vreo 10-12 răgălii, plus cazmalele aferente, iar în aleea cuprinsă de aburii dimineții stătea Céline, încruntat, cu o tunică neagră, strânsă pe corpul cam dolofan, ținându-și amândouă mâinile în buzunare. Nu era în grupă cu noi și nici nu-l chemase cineva la plantat de mesteceni, însă toată lumea îl știa, mai ales după poreclă, dar și pentru că se spunea că e genial și inabordabil. Mai mult chiar, era acel ins care face fala oricărei adunări. Există oameni a căror apariție ridică nivelul întrunirii, chiar dacă n-au făcut nimic special ca să-și merite renumele. Prin simpla lor prezență dau strălucire și sensul căutat de ceilalți oameni, care pot să spună după aceea c-au luat parte la un eveniment mare, la care s-a aflat însuși insul strălucitor. Cam așa era cu Céline, care-și făcuse încă din primul semestru o aură de vedetă. Răsărit în mijlocul aleii, a devenit pe loc evenimentul evenimentului nostru. Se uita la noi ca și cum ar fi fost nevoit să ne suporte, în timp ce Liza își tot ridica gulerul peste urechile înroșite, fără să ne spună ce urma să facem. Or, fără Liza nu începea nimic. Stăteam împrăștiați, trăgând în nări mirosul de pământ care tocmai scăpase de sub zăpezi, mai mult fete, iar în mijlocul nostru Liza, cu geaca ei bleu.
Primul care s-a mișcat a fost Céline. Posomorât, cu indiferența lui ca un blazon, a răscolit grămada de copăcei și recunosc, chiar și acum, că era pe fața lui ceva care-mi dădea fiori. Dacă mi-ar fi arătat puțină bunăvoință, probabil că l-aș fi adorat pentru tot restul vieții, dar eram împinsă să-l urăsc îndârjit numai pentru că mă ignora cu ostentație. Dincolo de fascinația pe care o exercita asupra mea, îmi doream totuși ca față lui ofensată să nu fie decât cortina după care se ascunde un ratat.
Pe când îmi lămuream această dilemă, am descoperit cu uimire că în ochii strălucitori ai Lizei coborâseră umbrele unor frunze nevăzute. Privea pe sub bretonul aliniat, mișcând din când în când genele, mută și încleiată, până când cineva, nu mai știu cine, a-ntrebat ceva de genul "Ce facem acum? Facem gropi cu chestiile astea înghețate?"
Când în sfârșit s-a spart soarele deasupra noastră, câțiva copăcei deja erau înfipți, nuielușe albe care acompaniau niște tufe de corn. Erau mesteceni, ca niște toiege de magi.
Céline își alesese un pom mai grosuț, pe care-l ținea c-o mână, iar, aproape de el, pe bancă, Liza fuma, ca omul care și-a terminat demult treaba, în timp ce câțiva, printre care și eu, mai dădeau încă la cazma. O mulțumire generală plutea în aerul încălzit și aproape uitasem cu totul de ceilalți, când, printre florile cornului, a crescut fără veste vocea clară și emfatică a lui Céline.
Nu-l mai auzisem vorbind, dar știam de la cei care-l cunoșteau de la vreun seminar, că era absolut impresionant. Într-adevăr, vocea impunea. Nu era propriu-zis o voce înaltă, însă avea un ecou, ca o mică tânguire, făcută parcă special să accentueze melancoliile ascultătorilor. Céline nu vorbea spre cineva anume, ci, ținând încă mâna pe mesteacăn și ochii fixați deasupra lui, în eter, declama ca și cum și-ar fi făcut testamentul:
"Peste mai puțin de 50 de ani, lumea va face pelerinaj la copacul ăsta, care va purta numele meu!"
O clipă n-a vorbit nimeni. Mi se părea penibil și-aș fi avut chef să-l tachinez pe tema mutrei lui de martir, dar în mod ciudat o fierbințeală mare îmi legase limba, mă aruncase în muțenie.
Liza se uita la el cu ochi îndurerați, făcându-mă să mă simt și mai nasol, ca și cum aș fi văzut-o îngenuncheată. Apoi, în sfârșit, a aruncat vreo câteva cuvinte în aerul încălzit:
"Crezi c-o să mai știe cineva care a fost copacul tău?"
Îmi plăcea tonul ei, deși vedeam bine cât îi fusese de greu să-și țină pe loc neliniștea care-i răscolea sângele.
Dar Céline nu i-a răspuns. Mai mult, și-a îndreptat spatele, și-a aranjat cu două degete mustața, apoi a scăpat o privire pe deasupra Lizei, ca și cum în locul ăla n-ar fi fost nimeni.
Un sentiment de stinghereală coborâse peste noi, iar un moment s-au auzit numai zgomotele cazmalelor și, din când în când, fierăraia tramvaielor care-ntorceau la Râpa Galbenă.
Însă glasul Lizei a țâșnit din nou, ca și cum i s-ar fi adresat unui vechi camarad:
"Ei, uite c-ai terminat! Ce zici Céline, vii să bem o cafea la Varice?"
Toată lumea s-a oprit ca la comandă, fiecare mutându-și ochii pe mustața zburlită, pe umerii drepți, dar mai ales pe obrajii bombați în aerul primăverii și am știut imediat că Céline era mai curând flatat de împietrirea noastră, decât de invitația Lizei. Fără să se grăbească, și-a ochii, tot fără să privească pe cineva anume, și i-a rotit pe deasupra capetelor noastre rămase în nemișcare, iar când s-a stins ultimul zgomot de tramvai, a spus rar, cu acel ecou aducător de tristețe:
"Cu mine vorbești?"
"Păi nu ești tu Céline? Nu ți se spune Céline?"
Glasul Lizei era în mod evident cam răvășit.
"A! Foarte mișto! Nici nu știi cum mă cheamă, dar mă inviți la cafea!"
"Și cum te cheamă?"
Céline i-a aruncat, în sfârșit, o privire iute și ascuțită, încât Liza s-a lipit de spătarul băncii, cam speriată. Părea mică și aproape neînsemnată în geaca ei de fâș, dar în același timp hotărâtă să aștepte răspunsul.
Céline a apăsat cu bocancul mormanul de pământ și a mai mângâiat o dată copăcelul alb. Era clar că nu avea de gând să-și spună numele lui penibil și trecător. După ce a perindat probabil prin minte toate cuvintele rare pe care le știa, a mormăit cu un ton mai jos, aproape epuizat:
"Mastichinus. Și nu vin cu tine la cafea!"
După această întâmplare l-am tot văzut prin facultate.
Pe măsură ce mestecenii creșteau în micul parc, el devenea tot mai ursuz, iar în jurul mizantropiei lui luau naștere zilnic legende și bancuri, încât cred că se mohora mai mult din obligație, tocmai pentru că lumea se-aștepta de la el să se facă din ce în ce mai ciufut.
Dar totul ține de mode. Prin anul III, Céline își pierduse din adepți, iar pe la finele facultății arăta ca o ciupercă otrăvită, pe care pusă de cineva la uscat.
În schimb, Liza continua să-i arunce aceeași privire făcută din lacrimi secrete. Bineînțeles, nu era prinsă-n pioneze de fața șifonată a lui Céline, dar printre cenacluri, chefuri și mormane de cărți, cu siguranță răsărea din când în când și figura botoasă, a unui bărbat care-o refuzase.
După facultate n-am mai auzit de niciunul. Fetele s-au măritat și și-au schimbat numele. Băieții au pierit fără urmă. Pe foarte mulți nici nu mi-i mai aduc aminte, iar pe locul parcului de la Râpa Galbenă s-a ridicat o clădire sticloasă.
Și nici de vremurile alea nu mi-aș mai fi amintit, dacă nu m-aș fi oprit în fața Galeriei Rainbow. Prin geamul ei, Céline, cu aceeași mustață țepoasă, mă privea insistent și supărat, dintr-un tablou cu mesteceni. Ochii îi alunecau pe deasupra capul meu, iar din falcă îi creștea un umăr negru, care mi l-a adus aminte, îmbrăcat în eterna lui tunică. Era capul nefericit al lui Céline, închis într-o sticlă, genul de butelcă pentru lichioruri. Un clondir mic, agățat de creanga unui mesteacăn, la rădăcinile căruia se vedea scris vag Mastichinus, cu litere șovăielnice.
Povestire publicată în germană, în albumul Mesteceni de Elisabeth Ochsenfeld
