În vremurile vechi, dar nu foarte, obișnuiam să scriu proză la indigo. Cumpăram câte un caiet, zis studențesc, adică format mare, A4, cu foaie velină, greu și el de procurat, și puneam între file câte o foiță fină, de indigo, pentru a avea două exemplare. Îmi făceam iluzii că voi putea publica pe undeva și voiam să fiu pregătită, să am un exemplar bun de dat. Desigur speranțele mele erau utopice, nu intram pe listele oficiale. Dar asta nu mă oprea să-mi fac provizii de indigo, uneori luat la preț mic de prin instituții, unde existau mașini de scris și unde se dactilografia cu indigo, câte cinci-șase foi per pagină.
În facultate, mi-aduc aminte că existau studenți care luau cursuri la dublu, apoi vindeau versiunea pe indigo. Partea proastă era că indigoul se ștergea uneori, era ca un praf pe care îl ia vântul, ori alteori, mai ales la prima copie, indigo-ul fiind unsuros, mozolea totul.
Tot cu foița asta copiam desene pentru reproduceri și broderii. Cu ele se copiau desenele pe lemnul de traforaj ori pe tablă, în atelierele de metaloplastie. Se folosea la vopsit și în multe alte feluri, din care cauză a rămas printre valorile lumii mele.
Cu timpul m-am îndepărtat de el, au apărut computerele, dar din filele astea transparente au rămas cețuri vechi și silueta lui Ferenike. În nopțile ei, când venea plutind, ca o umbră, în mod firesc îmi apăreau în vis și copiile unor lucruri pierdute, clone ale unor ființe duse demult ori chiar pagini scrise, cu inconfundabilul praf indigo, risipit peste litere. Cu timpul mi-am dat seama că Ferenike apare în visele mele ca să-mi aducă aminte de faptele care meritau reproduse, păstrate, reeditate. Devenise o zeitate a obiectelor dispărute, iar după aceea, dimineața, când rememoram visul, îmi venea invariabil în minte foița de copiat.
Gândindu-mă astăzi la ea și la teancul de indigo, păstrat în cutii de carton, mi-am dat seama că altcineva, în urmă cu mulți ani, o visase la rândul său și poate evocase la fel ca și mine dispariția altor multiplicări și salvări. Înainte de indigo, scrisul apăsat, lăsa adâncituri în cea de-a doua filă, pe care apoi cineva o înnegrea ușor cu un praf de cărbune, până când literele deveneau lizibile, lucru știut în copilărie și revăzut în multe filme.
Cel mai ușor de copiat erau desenele în relief, de exemplu broderiile. Se lua o lingură și se freca de creștetul capului. Se așeza o pânză uni peste modelul brodat, apoi se apăsa lingura cu mișcări circulare, până când apărea floarea, sau pisoiul sau ce era. Desene de fum, negative, valuri zburătoare de praf ori nori ponosiți, prin care dansa Ferenike. Nu arătau rău, mi le amintesc, se vedea foarte bine ce este și peste desen se putea contura cu un vârf de creion sau se broda. Reproducerea unui desen, unui scris, multiplicarea unei opere caligrafice au avut perioade și mai grele de atât. Prima poveste a omenirii a fost scrisă pe plăcuțe de teracotă, cu litere cuneiforme, încrustate cu multă migală. Era o povestea frumoasă, oamenii simțeau nevoia s-o aibă, așa că au copiat-o pe alte plăcuțe, apoi pe pânze și pe hârtie. Copiile sunt imperfecte, dar dau o idee despre originar. Așa am făcut și eu cu Ferenike, pe care am scos-o din visele mele ca s-o fac personaj. Am pus indigoul și-am lăsat să se întipărească pe foaie pașii mici, mișcarea de dansatoare, a unui demon firav. Iar când totul a fost gata, nu mi-a rămas decât să-l pun în cuvinte. Curând mă voi întoarce la locul crimei, ca să povestesc cu mai multe detalii, anume sâmbătă, pe 22 martie, la Gaudeamus-ul de la Craiova.
