Draga Doina, ce mai înseamnă astăzi să fii scriitor în România?
Dacă te referi la o funcție socială, ea s-a dus demult. Scriitorul care își propune să fie formator de opinie nu mai scrie, este doar un om stradal, care ia poziție pentru orice, fără ca literatura să mai conteze pentru el. Nu vreau să ajung un astfel de ins. Pentru mine literatura este parte a vieții, iar fiecare roman exprimă implicit și opinia mea despre un timp, despre atitudini și oameni etc...
Totuși ai romane cu mesaj aproape politic și-am să mă refer pe scurt doar la câteva cărți. În Lizoanca la 11 ani ai reușit să creezi o cutremurătoare imagine a decăderii sociale. Romanul Fantoma din moară este, așa cum zicea Paul Cernat, „the product of a powerful original prose writer, one of the most convincingly poignant works of fiction addressing the topic of local communism to be published during the last decade.” În Logodnica ai pus alături două perspective (Estul și Westul Europei) printr-o imposibilă poveste de dragoste, iar Mămica la două albăstrele e radiografia crudă a unei societății epuizate.
Într-adevăr, romanele mele sunt ancorate istoric, au ideologie camuflată epic. Și dacă tot ai pomenit aici Mămica la două albăstrele (2013), trebuie să spun că tocmai am pregătit ediția a doua, pentru seria de autor, și, recitindu-l, mi-am dat seama că miza politică a romanului e nealterată. Vorbește despre adopții de copii și despre alterarea autorității. De la părinte la politician – toți trecem prin aceeași dramă, a erodării credibilității. Iar starea asta de lucruri vine din mimetismul (cultural, social, politic), dominant în ultimul secol, aflat chiar într-o ascensiune fără obstacole, fără pauze. E vorba despre mimarea culturii, a interesului, a literaturii și chiar a iubirii. În timpul comunismului, una dintre metodele de supraviețuire era să te prefaci că ești mai prost decât erai: să pari uluit de cuvintele stăpânilor, să accepți, de exemplu că fiind femeie este normal să nu ai creier. Toată lumea era încântată să aibă sub ochi o femeie zâmbitoare, care aproba cu entuziasm orice. Ea devenea imediat o „tovărășică de-a noastră”. Dar acest statut nu era nici într-un caz de egalitate.
Pentru că ai adus vorba, ai prins comunismul românesc din plin. Ce făceai pe atunci?
La căderea comunismului aveam 33 de ani. Deci: tinerețea mea s-a dus în comunism, și pot să spun cu tristețe că am prins și o perioadă lungă în sistem. Eram profesoară la un liceu. Aproape un deceniu am profesat, căci am terminat facultatea la 23 de ani.
Sistemul comunist era făcut din oameni antrenați să se folosească de toate inepțiile ideologiei comuniste. Dacă venea un „tovarăș” din conducerea orașului și-ți spunea dumneata nu prea îi înveți mare lucru pe elevi! Degeaba ai trecut prin facultate, și încă ai mai luat și note mari, că aici, în „câmpul muncii” nu ești bună de nimic! – ei, bine în fața unei astfel de acuzații nu trebuia să te scandalizezi ori, doamne ferește, să protestezi. Pentru situațiile astea exista o formulă de aur: Aveți dreptate, tovarășul, de aici încolo „voi face totul” pentru a mă ridica la standardele cerute de Partid. Or, mie mi-era imposibil să spun tâmpeniile astea. Mulți oameni știau că nu poți să scuipi împotriva vântului, erau mai deștepți decât mine, au supraviețuit în poziții înalte, au continuat, ba chiar au avansat social în postcomunism. Dar acest mimetism a devenit epidemic și a ucis până la urmă individualitățile, creativitatea, a generat harababura valorilor.
Cred că sunt multe de povestit, mai ales despre școala comunistă. Spune-mi, te rog, după căderea comunismului ai continuat să fii profesoară? Vorbește-mi puțin despre meseriile tale
Inițial m-am angajat la Humanitas, editură nou-înființată, dar nu mult după aceea, mi-am continuat cariera didactică, la un liceu și, în paralel, la Facultatea de Litere a Universității din București, de unde m-am mutat la Universitatea Media și UNATC. Am trecut prin toate treptele academice, specializându-mă ca profesor universitar în istoria culturii și civilizației universale pentru film. Am avut multe funcții administrative (decan, director de departament, editorul revistei Cinematographic Art), am colaborat cu multe case de film, am făcut film, fac în continuare. Am ieșit la pensie de la UNATC, în anul 2019, iar de atunci țin doar un curs, cel de scriere creativă, de la Universitatea din București.
Dar în tot acest timp, al mișcării mele prin multe tipuri de școli, am avut prilejul să văd cum se dezvoltă ideologia comunistă. Ce se întâmplă după perioadele de îndoctrinare. Care este, de fapt, urmarea.
Într-adevăr, Mămica la două albăstrele reia consecințele acestei realități, prin lentila unui aparat de filmat, care trece de-a lungul unui an de-a dreptul apocaliptic: 2012.
Au avut dreptate prezicătorii: cu acest an am intrat în altă eră, a unei schimbări la care contribuim chiar acum. În 2012, adevărul și minciuna erau atât de amestecate, încât s-au produs o serie de răsturnări valorice sub presiunea rețelelor sociale. În doar câteva săptămâni, un om care avea șanse maxime să fie ales președinte a trecut în cealaltă extremă, huiduit, aproape linșat. E un caz de la care, nu mă îndoiesc, începe radiografia anului 2012. De aici au decurs celelalte metamorfoze.
Inclusiv literatura a trecut prin această metamorfoză.
Normal. Literatura de azi merge și ea în alte zone ale esteticului. Nevoia stringentă de romane de actualitate vine adesea din teama generală față de finalul istoriei. Am auzit mulți cititori apreciind literatura prezentului: vor lucruri reale, verificabile și dacă se poate întâmplate acum, sub ochii lor. Acesta este un simptom, au mai existat perioade în care autenticismul a atins cote maxime, iar această tendință deconspiră și marea singurătatea a ființei. Trăim într-o perioadă foarte zgomotoasă (în mijlocul aglomerației – de rețelele sociale, de manifestări stradale), dar fiecare dintre noi suntem singuri și cei mai mulți extrem de dezorientați. Un roman despre astăzi ori despre realitatea indubitabilă e o confirmare de multe ori a propriei realități.
Dar ai zis că luăm parte la o schimbare: la ce te referi?
La tot. Însă, ca să mă păstrez între limitele literaturii, voi spune că în primul rând ea suportă această schimbare. Citim pe net, citim fragmentarist, dar dincolo de asta, alegem. Selecția informației atinge azi cea mai înaltă cotă din istorie. Or, acest lucru e în primul rând benefic. Este adevărat, literatura trece în alt plan, interesul pentru romane e mai scăzut. Însă volumul de lectură e mult mai mare. Chiar dacă vorbim în primul rând despre „literatura” rețelelor sociale, ea tot literatură rămâne și presupune un număr de cititori mai mare ca oricând. Să nu fim ipocriți! Toți începem ziua citind pe net. Avem lecturi variate și alegem continuu – ceea ce cred că e de bine.
Exact ca personajul tău, Flori, din romanul Paturi oculte. Nu citește nicio carte, dar termină liceul cu brio și intră la Litere.
Exact. Iar lucrul ăsta nu este greșit. Sunt azi milioane de copii ca Flori, care nu citesc, dar ca și ea, au inteligență peste medie, găsesc repede informația, reconstituie sau anticipă acțiunea unui roman etc. Iar la un moment dat, un astfel de om, crescut cu alt tip de informație, va găsi o carte de literatură, scrisă pe măsura lui: Flori ajunge întâmplător la un manuscris din secolul al 18-lea, adică la o poveste care a fost scrisă de o mână de om, cu potențial de maximă autenticitate, și citește această poveste cu pasiune, cu empatie, interesată în mod real. E deja acea ușă care duce în plin univers al ficțiunii! Citește și povestea e integrată creativ în viața ei cotidiană. Nu mai este suficient să citești, ci e nevoie să participi, să iei parte la creație.
M-am bucurat că peste 50 de licee din România au făcut trailere după Paturi oculte, respectiv, au intrat în poveste, au reinterpretat-o, dovedind încă o dată că ne aflăm într-o eră a lecturii participative, a creației continue. Mi-a plăcut subiectul cărții.
https://www.youtube.com/playlist?list=PLFe3z5bLgn8BloBkvHQK2mDdbB_xSqIyp
Și mie mi-a plăcut ce-ai scris tu despre Paturi oculte în studiul tău, din volumul Micronarratives and the City.
Mulțumesc. Se vede că ești preocupată de actualitate, iar romanul Paturi oculte, cred că cel mai recent, o probează. Cum se împacă această tendință cu scrierile tale, nu foarte puține, despre epoca fanariotă? Ai scris o trilogie (formată din romanele Manuscrisul Fanariot, Mâța Vinerii și Homeric), apoi încă două volume de povestiri dedicate secolului al 18-lea. Și s-au bucurat și de succes, poate chiar mai mare decât restul operei tale, fiind cele mai multe dintre ele premiate, traduse.
Este adevărat, dar nu vorbesc acolo doar despre secolul al 18-lea. De pildă, Mâța Vinerii, tradus în engleză sub titlul The Book of Perilous Dishes (2022, reeditat în 2024) este romanul unui rețetar magic, care aduce în discuție multe dintre mentalitățile generale ele omului. Apoi, este vorba despre poveste, care pentru mine are importanță maximă. Personajul trebuie să evolueze, să aibă acțiuni progresive. Cred încă în diegesis-ul simplu și în deznodământ. Or, acestea, dacă nu sunt ancorate în realitățile curente, se fac praf de la prima pagină. Tot așa Manuscrisul Fanariot, aduce în prim-plan interesul general pentru istorie. Personajul principal este chiar un manuscris, real, descoperit de mine într-o bibliotecă, iar supraviețuirea lui mi se pare mai uimitoare decât conținutul, care nici el nu e de neglijat: e un contract de vânzare a unui om. Mi se pare în continuare actuală această temă.
Din câte știu, de câțiva ani scrii în fiecare săptămână o povestire despre lumea fanariotă, pentru ziarul Adevărul. Cum reziști? De unde ai atâtea resurse?
Și eu mi-am pus aceste întrebări. În primii trei ani am scris povestiri plasate în Secolul Fanariot. M-a interesat perioada, pentru că a fost una a dominației otomane, însă cu o ciudățenie care naște multe întrebări: deși turcii hotărau totul, principii erau greci creștini, la rândul lor și ei aflați sub dominație turcă. Totuși, Sultanul avea convingerea că în amărâtele de țări române, de care îl despărțeau Marea Neagră și Dunărea, e mai bine să trimită conducători creștini. În multe privințe această epocă a fost una de reconectare a românilor la balcanismul arhaic și la lumea greacă, de unde vin toate resursele europenilor. Prin urmare, da, m-a interesat, și-am scris săptămânal câte o povestire, până anul acesta, când am început altă serie.
Adică scrii în continuare? Tot săptămânal?
https://adevarul.ro/author/1805
Da, scriu în fiecare săptămână câte o povestire plasată la începutul anilor 1920, cu precădere în fabulosul an 1923.
Ce are atât de fascinant acest an?
Este anul celei mai bune constituții, cea a României reîntregite. Apoi este anul primului film românesc, de ficțiune. În fine, e un an de avânt economic. Și nu în ultimul rând este anul în care trăiesc acum.
Adică? Te-ai teleportat?
Cam așa ceva, pentru că acțiunea următorului meu roman este plasată în acest an. Este vorba despre un roman de dragoste, dar și despre un an din viața unui cântăreț legendar: Zavaidoc.
Într-adevăr, un cântăreț despre care a auzit orice român. Avea un mod particular de a cânta, un chiuit de veselie sinceră. Să înțeleg că este o ficționalizare a unei biografii...?
https://www.youtube.com/watch?app=desktop&v=HhtPlL3yQWw
Nicidecum. Este o construcție romanescă, un roman cu mistere și fir epic ferm, o poveste alcătuită din trei perspective. Mai mult nu spun. Dar cine m-a citit știe că mă feresc de monografii și simple reconstituiri de epocă. Într-un fel, este romanul întâlnirii mele cu spiritul profund al cântecului românesc, cu Zavaidoc – aflat la vârsta splendidă a tinereții, a acelei iubiri care contează până la final.
Cum se numește romanul? Și când apare?
Zavaidoc în anul iubirii – acesta este titlul. Romanul va ieși de sub tipar pe 5 septembrie 2024.
Îl aștept cu emoție, să-mi pui deoparte un exemplar.
Așa voi face.
