Om important în copilăria mea, barcagiul a dispărut topit în ploile toamnei, iar astăzi este doar o umbră care face legătura între lumi.
Eram prin primele clase de școală, când îmi făcusem obiceiul să plec de-acasă aiurea, ca să descopăr lumea. Cel mai bine era s-o șterg dimineața, când toată familia se pregătea de plecare, când era agitație. Ca să nu mă găsească, o luam spre Jiu, unde era o barcă de pasageri. Bineînțeles era plin de bărci peste tot: pătrate - pentru pietrari, înguste - pentru pescuit, dar era și barca de trecut dincolo, condusă de un barcagiu, angajat al comunității, om puternic, cu o pălărie imensă, tăcut.
Barca era numerotată, ca să se știe că e bun colectiv, scorojită, dintr-un lemn care trecuse prin multe, iar, înțepenită în capătul ei, se afla silueta inconfundabilă a barcagiului. Omul ăsta avea o prăjină, lustruită meseriaș și foarte lungă, pe care o mânuia fără greș. În ciuda vitezei pe care o avea apa, și care pe vremea aia mi se părea nebunească, știa unde să înfigă prăjina, care sunt locurile de trecut dintr-o parte într-alta.
Costa 3 lei ca să treci, iar eu șterpeleam de-acasă tot mărunțisul lăsat la vedere, ca să mă pot plimba peste ape.
Încă de la vârste mici mă urcam în câte un autobuz, ca să ajung la Lionica, în camera cu pantofi pe care am descris-o în Paturi oculte. De multe ori călătoream fără bani, acesta fiind unul dintre avantajele micii comunități, anume de a avea asupra ta toată istoria, fără să fii nevoit să te recomanzi ori să plătești pe loc.
Pe barcagiu îl plăteam mereu, pentru că-i eram antipatică. Bineînțeles nici nu făceam eforturi ca să mă placă, deși călătoream des, în special pentru că pe partea cealaltă era un mal foarte înalt, de unde puteai să sari în apă, cu mari șanse de a-ți rupe gâtul, ceea ce constituia o mare încercare pentru generația mea. Apoi, pe celălalt mal era pădurea, începeau bălțile, iar eu făceam drumul pentru câte un șarpe de apă pentru rădașce, lipitori, uneori pentru lintiță, dar și așa, fără treabă, ca să mă holbez la oamenii care munceau pe niște câmpuri de grâu.
Îmi amintesc că într-o zi m-am întors din excursie cu un șarpe, pe care intenționam să-l flutur pe mijlocul drumului. Desigur, îl țineam de cap, ca să nu-mi scape, ignorându-l pe barcagiu, ca de obicei. Eram doar noi în barcă, nu mai trecuse nimeni în ziua aia.
La un moment dat am observat că mă privea cu dezaprobare, așa că l-am întrebat ce nu-i convine. Matale ești domnișorică, n-ar trebui să chinui șarpele ăla, mi-a zis el. Nu vedeam de ce-ar fi fost rău, nu era decât un șarpe scârbos, așa că i-am spus. Dar dacă ai fi matele șarpele ăla, m-a întrebat. Și cum stăteam pe marginea bărcii cu șarpele în mână, am început să mă gândesc la cum ar fi să fiu șarpe, să văd apa ca pe pământul făgăduinței, să mă gândesc la prietenii pe care-l lăsasem în baltă, să-mi fac planuri de evadare, mai mult chiar să-l văd pe barcagiu ca pe un aliat, și să mă văd chiar și pe mine, fiară neîmblânzită, așezată pe marginea bărcii.
Cuvintele barcagiului ajunseseră la mine echipate de luptă și câștigaseră de la poartă. Deasupra mea se ridicase umbra lui Ferenike și puțin mai lipsea ca să plâng.
Am dat drumul șarpelui și l-a luat apa. Acum e și mai rău, a spus barcagiul, cum crezi că un șarpe de baltă o să reziste în râu? Ce mai puteam să fac, nu vedeam altă cale decât să sar după el. Poate că intenția mea era evidentă, poate că-mi citea gândurile că m-a tras lângă el: lasă-l dracu de șarpe.
Mai multe zile am plâns soarta șarpelui pe care totuși îl credeam în stare să găsească drumul spre baltă. Apoi imaginea lui s-a șters și odată cu ea și barcagiul, barca tocită și chiar și răul transformat cu trecerea anilor în tărâmuri de ceață.
