Într-un studiu publicat în Dacoromania litteraria în 2017, Elena Crașovan, profesor universitar la Facultatea de Litere a Universității de Vest din Timișoara și critic literar, propune o lectură comparativă a trei romane despre comunismul târziu: Orbitor. Aripa dreaptă de Mircea Cărtărescu, Cine adoarme ultimul de Bogdan Popescu și Fantoma din moarăde Doina Ruști.
Punctul de plecare al studiului este ideea că aceste romane nu se limitează la a „povesti” comunismul, ci îl rescriu mitic, deschizând asupra istoriei o perspectivă simbolică, dominată de apocalipsă, fantome, contaminare și memorie colectivă. În această interpretare, realismul magic nu funcționează ca ornament, ci ca instrument de înțelegere a unei traume istorice care nu poate fi redusă la simpla relatare realistă. În acest context, Fantoma din moară ocupă un loc esențial: este romanul în care fantoma devine figura unui trecut care nu mai poate fi îngropat.
Pentru Elena Crașovan, lumea din Fantoma din moară este construită ca un spațiu dublu. Pe de o parte, Comoșteniul păstrează imaginea unui sat al copilăriei, cu ritualuri, superstiții, întâmplări mici și mitologii locale. Pe de altă parte, același loc devine scena unei istorii violente, deformate de totalitarism. Satul nu este doar un decor, ci un organism viu, vulnerabil, traversat de frică, de tăceri și de forțe obscure.
Moara, aflată în centrul acestei lumi, apare ca un simbol ambivalent. Ea este „inima satului”, un loc al muncii, al hranei, al circulației vieții, dar și un mecanism de devorare. Distrugerea morii, în anii ’80, nu este citită ca o eliberare, ci ca un fals sfârșit al lumii. Odată pulverizat, trecutul nu dispare, ci se împrăștie în oameni. Trauma nu mai are un loc precis, nu mai poate fi izolată, ci se infiltrează în corpuri, în gesturi, în felul de a trăi al comunității.
Una dintre cele mai importante observații ale Elenei Crașovan privește felul în care romanul transformă fantoma. Nu avem de-a face cu o apariție clasică, legată de un loc bântuit, ci cu o prezență invazivă, care pătrunde în corp și în minte. Fantoma nu rămâne în afara oamenilor, ci intră în ei, le tulbură intimitatea și le modifică existența.
Pentru personajele din Fantoma din moară, întâlnirea cu fantoma este trăită ca agresiune, ca violare a intimității, dar și ca formă stranie de dependență, transă sau amor bolnav. Victimele și călăii, țăranii săraci și oamenii regimului ajung să împărtășească aceeași condiție: sunt corpuri posedate, vieți trăite „împreună cu altcineva”. De aici pornește lectura Elenei Crașovan despre „lumea morților vii”, o lume în care oamenii continuă să meargă, să muncească, să repete gesturi cotidiene, dar au pierdut controlul asupra propriului destin.
Studiul discută și ideea de „nostalgie inversă”, concept preluat de la Svetlana Boym. Nu este vorba despre dorul de un trecut idealizat, ci despre visarea unui viitor salvator, în care cineva, cândva, va repara totul. În această cheie, romanele analizate vorbesc despre comunități intrate într-o tranziție fără sfârșit, despre personaje care nu mai cred că pot schimba ceva și despre o istorie resimțită ca o forță impersonală, venită din afară, care trece peste oameni și îi strivește.
În Fantoma din moară, această idee se concretizează în imaginea locuitorilor din Comoșteni, care nu se mai percep ca subiecți ai propriei vieți, ci ca figuranți introduși într-o poveste scrisă de altcineva. Ei trăiesc sub presiunea unei istorii care le-a fost impusă și pe care nu reușesc nici s-o înțeleagă pe deplin, nici s-o încheie.
Elena Crașovan insistă asupra faptului că realismul magic din Fantoma din moară nu este o formă de evaziune. Dimpotrivă, el devine o modalitate de a reprezenta ceea ce nu poate fi spus direct, ceea ce rămâne prea dureros, prea obscen sau prea adânc îngropat în istoria comunismului. Fantoma, moara, satul contaminat, corpurile posedate devin forme literare prin care trecutul „de nenumit” este recuperat și transformat în imagine, atmosferă și mit local.
Studiul subliniază, în același timp, un paradox. Deși aceste romane par să ofere o privire apocaliptică asupra istoriei, ele mărturisesc mai degrabă neputința de a încheia cu adevărat socotelile cu trecutul. Apocalipsa nu limpezește nimic, fantomele nu pleacă, iar comunitățile postcomuniste rămân prinse într-un timp suspendat, între traumă și așteptarea unei salvări care întârzie.
Importanța acestei lecturi stă în faptul că Elena Crașovan plasează Fantoma din moară într-un dialog major cu alte două romane reprezentative despre comunismul târziu și evidențiază forța metaforică a fantomei ca figură a istoriei intrate în oameni. În interpretarea ei, realismul magic nu ascunde realitatea, ci o face mai vizibilă, tocmai pentru că o transformă în mit, în imagine și în experiență corporală.
Pentru cititorii de azi, studiul oferă o cheie de înțelegere fertilă: Fantoma din moară nu este doar povestea unui sat bântuit, ci și povestea unei societăți care încearcă să trăiască mai departe cu propriile fantome, create și implantate în viața oamenilor de istoria comunistă.
Mai mult, aici.
mai mult, aici
