Roma
Cum ieși din Fiumicino, te izbește aerul tihnit al Romei. Nu e vorba despre o calitate demonstrată științific, ci despre un ozon întreținut de mii de suspine. Bineînțeles, din depărtări suflă marea și se alintă soarele, iar pe străzi sunt înfloriți trandafirii de mai. Hotelul Principessa Isabella e nu departe de Grădina Borghese, o clădire veche, cu ziduri groase și cu o mică terasă la fiecare cameră. A mea era împodobită cu leandri, ceea ce-o făcea să semene cu un patio, mai ales că dincolo de ea se ridicau misterioase zidurile altei clădiri. De-aici coboară Via Veneto, apărată de platani bătrâni. Luând-o la picior nici nu-ti dai seama când ajungi la Fontana di Trevi, unde m-am abținut să mai arunc vreun ban, nu de-alta, dar anul trecut am lăsat destule dorințe acolo.
Într-un cot al Tibrului (Tevere, de fapt) e Casa delle Letterature. Clădirea, deschisă spre Piazza del Orologio, nu e cine știe ce în comparație cu valoarea ei artistică. Înăuntru, într-o grădină interioară, zeci de tineri citesc, risipiți printre tufe, iar în sălile din jur se discută despre cărți.
La o astfel de întâlnire am ajuns și eu. Fundația Bellonci a invitat trei scriitori români: Mircea Cărtărescu, H. R. Patapievici și eu. Inițial am crezut că este o altă chestie formală, ca multe alte întâlniri, dar lucrurile s-au derulat în mod neașteptat. Cititorii, în bună parte elevi de la câteva licee din Roma, erau avizați, căci primiseră cărțile noastre cu două luni înainte. Așa că întrebările au fost punctuale, mai cu seamă că organizatorul era el însuși un om al cărților: Stefano Petrocchio. Un bărbat înalt, impunător prin bunăvoința față de interlocutor, generos și răbdător ca un domn din secolul trecut, mi-a plăcut de la prima frază. Treptat, s-au umplut și coridoarele, căci în afară de publicul prestabilit, au apărut și profesori, masteranzi, bursieri români, studenți de la Universitatea Sapienza, câțiva reprezentanți ai Accademiei di Romania, presă. Pentru mine, de departe cel mai surprinzător participant a fost Carlo Pulsoni, prestigios profesor de limbi romanice la Universitatea din Perugia, venit special să mă cunoască. Și încă regret că n-am apucat să-i spun cât de fericită m-a făcut. Povestirile stranii din Nostalgia lui Cărtărescu, viziunea lui Patapievici despre lumea lui Dante și aventurile lui Zogru, personajul meu din romanul omonim, au fost, în mare, subiectele discuției. Oana Boșca, de la Universitatea București, a făcut traducerea din și în italiană.
Dar o călătorie literară nu e niciodată doar un eveniment dintr-o sală plină ochi. Afară, pe străzile Romei (foto 2), pe lângă zidurile bătrâne, prin dughenele cu pereți atât de groși încât telefoanele își pierdeau semnalul, peste tot, de fapt, se întâmplă la nesfârșit acele mici evenimente care fac parte din orice călătorie, mai cu seamă dintr-una cu scop declarat.
Aproape la fel de importantă ca întâlnirea cu Stefano Petrocchio, a fost și prima noapte la Roma. Nu știu ce-au făcut ceilalți scriitori, eu m-am întâlnit cu Magda Nica, pictoriță și creatoare de bijuterii, care m-a dus în MoDerna, o trattoria boemă, frecventată de artisti, în special din zona filmului, unii dintre ei foarte cunoscuți, ca Woody Allen. Punctul de atracție al restauranutului este mâncarea personalizată. Bucătarul este, firește, un artist și... este român. Îl cheamă Liviu Dotcos. Mie mi-a făcut 16 feluri diferite, pachețele gen maki, cele mai multe vegetariene sau asezonate cu mușchi fraged de vițel, între care, desigur, rulourile din peștele-spadă mă exprimau cel mai bine. Dar nu mi-a gătit, așa, la o primă vedere, ci după o analiză începută încă de la prânz.
Platanii uriași, străzile întrerupte de trepte, piețele ca niște bule de aer și, bineînțeles, compania Elenei Postelnicu și a reportofonului ei, mi-au umplut cea de-a doua zi în Roma. Iar acum, privind în urmă, îmi apar imediat în minte zgomotele străzii, bărbații cu sacouri negre și vitrinele pline de cărțile lui Niccolò Ammaniti.
Torino
Salone del Libro di Torino este cel mai cald târg de gen. Anul acesta România a fost țară invitată. Aici am lansat L'omino rosso.
Standul de anul acesta a fost în alb și negru, sofisticat prin simplitate, fără afișe de scriitori, fără coperți de carte. Pe pereții asimetrici se puteau citit doar trei cuvinte: România și Librăriile Humanitas. Desfășurarea de forțe a fost uriașă. Presa (Pro TV Internațional, TVR, Radio Actualități, Agerpres), o parte a Catedrei de Italiană de la Universitatea Bucuresti, plus directorul ICR, HR Patapievici, elegant, seducător și nemișcat din stand, ceilalți organizatori, de la ICR Veneția, între care neobositul Mihai Stan, un om în stare să coordoneze o sută de activități în același timp, au făcut ca totul să arate ca la o țară invitată de onoare.
Ziua mea importantă a fost vineri. În mișcarea uriașă a târgului, l-am zărit pentru câteva clipe pe Paolo Giordano. Laureat cu Strega, e deja un prozator cu mulți fani, care îl strigau prin târg, emoționați să-l vadă în carne și oase. M-am oprit și eu să casc gura: Paolo e foarte tânăr și shakespearean. Apoi l-am întâlnit pe Marco Cugno, binecunoscutul profesor torinez, care este în fiecare an sufletul manifestărilor românești. Protocolar, îndrăgostit de oameni și atât de generos, la fiecare înâlnire, Marco îmi aduce aminte de acea parte a lumii stabilă și parfumată. Venea la lansarea Omuletului roșu.
Standul României a avut anul acesta un fel de foișor, de fapt, o sală spațioasă, ornată cu portretele scriitorilor prezenți în târg și dotată cu apartaură de proiecție. Aici s-au desfășurat toate evenimentele românești. L'omino rosso era deja intrat pe mâinile lui Marco Dotti, aflat în culmea vervei. Dotti este jurnalist la Il Manifesto si profesor la Univeristatea din Pavia, specializat în literatură comparată. Dar nu el a început discuția, ci editoarea cărții, Sabina Trzan, completată de Roberto Merlo, traducătorul cărții, profesor la Universitatea din Torino. Abia după aceea s-a desfășurat Marco, a cărui opinie pozitivă m-a emotionat pe loc. Bineînțeles, lansările sunt numai cu vorbe de laudă, ca și la noi, așa că ar fi fost chiar anormal să nu mă simt bine. Invitații mei erau în mod evident interesați de tema lumii virtuale, pe care o tratează romanul, iar mărturisirea că în realitate chiar m-am măritat cu hackerul din roman, a stârnit oarecare rumoare, devenind chiar titlul unei știri.
Surpriza lansării au constituit-o niște tipi de la o revistă literară de avangardă, din Milano. Atrași de filmul de prezentare a romanului, au rămas la lansare și mi-au luat un interviu.
În plus, m-am întâlnit cu Norman Manea și mi-a spus niște cuvinte atât de frumoase, care mi-au omorât pe loc orice discurs. De altfel, scriitorii mari, cu bunăvoința lor, zeiască, au fost un fel de emblemă a standului. Mircea Cărtărescu a stat la aproape toate evenimentele.
În afara târgului, Torino e un oraș aproape liniștit. Piețele păzite de clădiri de secol XIX, statuile risipite, Muzeul Egiptului, fără rival în Europa, și Muzeul Cinematografiei sunt numai câteva dintre lucrurile care îmi vin imediat în minte, gândindu-mă la Torino. Și mai e ceva: în stațiile de metrou, pe outdoor-urile enorme din oras, apărea din când în când imaginea standului României, cu mențiunea de țară invitată.
În Torino trăiesc 80.000 de români, așa că este imposibil să mergi mai mult de 10 minute și să nu auzi limba română răsunând pe străzi.
Publicat în Ziarul de Duminică
