Doina
Ruști

O crimă, un destin de scriitor

Secvențe

Crima

M-a torturat de-a lungul copilăriei, vara de iulie, parfumul zarzărelor coapte, ziua în care el a murit, și mi-au rămas în minte întipărite figura criminalului, figura oamenilor care erau consternați, figura Mițulicăi izterizată, după pierderea celui de-al doilea și ultim băiat. Toate lucrurile acestea au venit pentru a-mi îmbogăți lumea interioară. A fost o perioadă grea, mai ales cea imediat de după moartea lui Cornel, când doi ani am stat la o mătușă care chiar m-a terrorizat, sora mamei mele, și de unde am fugit, am reușit să plec la un moment dat, să o conving pe Mițulica, bunica mea, să mă sprijine și împreună am plecat, îți dai seama, o femeie în vârstă, adică o babă, și un copil tâmpit care eram eu, am plecat în lume, am venit la București, n-am găsit unde să dormim, ne-a apucat noaptea prin Gara de Nord, de unde, în fine, am urcat în trenul spre Orașul Pieilor Albe, despre care o să scriu în următorul volum, și acolo mi-am făcut școala, am făcut un liceu de limbi clasice.

Pseudonimul

Am avut noroc că am ales un pseudonim literar, nu știu de ce se purtau pe-atunci, și mi-am ales un pseudonim, ca și asta de azi, de fapt am și publicat sub pseudonimul Ruști, aveam obsesia asta a evadării din numele primit, din numele originar, și … am ales un pseudonim, pentru că altfel, uitându-mă în urmă, nu mă prea văd bine, trimitând la o revistă socialistă o povestire despre un om care se sinucide pentru că viața nu merită trăită. Dar nu știam lucrurile astea. Și… am primit răspuns la poșta redacției.

Revoluția din decembrie

Am trăit cu exuberanță în momentul ăla, cu disperare, cu dorința aia exacerbată de a se termina cumva. De a muri Ceaușescu, de fapt asta voiam. E groaznic cum sună astăzi, dar în momentul ăla cam asta voiam. Și o spuneam des, adică eram chiar terminată, eram la limită... Îmi dădusem demisia, ce să-ți mai zic, deci nu mai aveam nimic de pierdut.

A dat să plece și dintr-o dată s-a întors, a scos 10 lei din buzunar și mi i-a dat. Adică chiar a fost o chestie asta. Deci stârneam milă instant, în halul ăsta arătam la Revoluție. De-asta am și fost foarte fericită. N-aveam niciun ban, adică era ceva înjositor. Mă duceam acolo la CC pentru că ne aduceau, ne trimiteau cineva, nu știu, noul guvern, lăzi cu salam și sticle de bere. Și mă duceam ca să-mi iau provizii.

Dialogul integral

Adrian Artene: Bine v-am regăsit la altceva. Invitata ediției de față este una dintre vocile cele mai parfumate ale literaturii române. Și nu doar contemporane, întrucât nu mi-aș dori să îngustez tabloul în care o voi picta astăzi cu acordul dumniei sale.

Scrisul este remarcabil, este generator de fotografii. E viu, e colorat, e grăitor. Este un scris seducător și este oglinda dumneavoastră.

Orice carte care îi poartă semnătura, și s-ar putea să mă contrazici acum, este bestseller. Bine ați venit, doamnă Doina Ruști.

Doina Ruști: Bine v-am găsit!

Deja sunt topită, terminată, după o astfel de prezentare. Nu știu dacă o să mai pot spune ceva.

AA: Cuvintele își au loc la această masă și sunt convins că vor fi dintre cele mai roditoare cuvinte – cum spuneți dumneavoastră pe site-ul pe care îl purtați ca pe o carte de vizită. Sunteți scritoare, dar eu aș adăuga și scenaristă, profesor universitar, doctor în filologie, carieră de 40 de ani în profesorat.

Ați scris (pe site am găsit) 14 romane, cred că a apărut și al 15-lea, între timp. Trei volume de povestiri, 40 de titluri traduse în 17 limbi. Printre romanele dumneavoastră de succes, și când spunem succes, chiar este realmente un succes, se numără Omulețul Roșu, Zogru, Fantoma din moară, Lizoanca la 11 ani, Zavaidoc în anul iubirii, Manuscrisul fanariot, Mâța Vinerii, Homeric.

Sunt multe și cel mai proaspăt dintre ele, Ferenike. Iar aceste romane au fost primite, încununate de premii extrem de importante. Premiul pentru proza al revistei Ateneu, pentru Manuscrisul fanariot, nominalizarea Cartea Anului, România Literară. Premiul Ion Creangă al Academiei Române pentru Lizoanca la 11 ani. Premiul Uniunii Scriitorilor din România pentru Fantoma din moară, medalia de aur al Schitului Darvari pentru merite literare. Am încercat să scot câteva dintre aceste premii de acolo, de la pe site-ul dumneavoastră. Premiul Asociației Scriturilor București pentru romanul Zogru, premiul Revistei cu Convorbiri literare literare. Multe, foarte multe premii. Și aș plasa începutul discuției noastre într-un sat pierdut, din Câmpia Dunării, Comoșteni, acolo unde, spuneați dumneavoastră, ați pregustat din lumea fabuloasă a copilăriei.

DR Orice copilărie e fabuloasă, de ce să nu zicem. Și e normal că m-am înscris și eu în această categorie a fabuloșilor. Dar în Ferenike, practic m-am întors ca personaj, mai degrabă.

Și asta mi-a și plăcut în romanul Ferenike, să devin personajul meu. A apărut anul trecut o monografie, o carte de critică literară despre mine. Am fost foarte oimită.

Și ce titlu crezi că avea? În ruști, personaj în cărțile ei. Și zicea, uite domnule, am ajuns personaj, hai chiar să mă fac personaj. Și în Ferenike sunt chiar personajul cărții.

Cea de acum, eu cea de acum, deci nu mă întorc la copilărie, nu adopt tonul amintirilor din copilărie, ci încerc să reconstitui lucruri care, până la urmă, construiesc treptat portretul lui Ferenike.

AA. Ați avut vreun moment sentimentul că personajul dumneavoastră se consideră ușor nedreptățit de către dumneavoastră?

DR. Eu știu?! Nu, nu, n-am avut sentimentul ăsta. E suficient că în viață am un astfel de sentiment Orice artist este nemulțumit, are sentimentul persecuției. Dacă nu pune pasiune în ce se întâmplă, și literatura pierde. Dar în paginile cărții, nu, nu cred că am avut această impresie, pentru că Madame Bovary, c'est moi, iar aici chiar am fost personajul cărții și zic eu că m-am pus într-o situație convenabilă și pentru cititori și pentru mine.

AA. I-ați arătat o grijă maternă. Dar ați plasat personajul în acea lume, la Comoșteni, unde, găseam undeva, multă vreme a existat credința într-un spirit al Jiului și că el cere periodic câte o viață de om. Găsim, de altfel, legende despre zona respectivă, că acolo s-ar auzi din când în când strigătul abisal al apelor, că ele vestesc moartea.

De altfel, despre o crimă vorbește și acest roman al dumneavoastră, Ferenike, vă plasează poate într-un tablou al durerii copilăriei dumneavoastră, dar pe care durere ați ales acum să nu o prezentați nu ca pe o tramă, ci ați îmbrăcat-o într-o catifea.

DR. Categoric. Asta este cred eu menirea artei să edulcoreze durerile. Nu îmi plac romanele în care scriitorul se văicărește își spune pățaniile, ca să zic așa. N-am aruncat asupra cititorilor mei, pe care îi iubesc mult, mult de tot, n-am aruncat durerile mele, ci am încercat să creez o poveste, să o construiesc, pentru că îmi place jocul. Iar aici, apropo de spațiu, m-a ajutat într-adevăr geografia copilăriei, pentru că m-am născut în împărăția apelor, ca să parafrazăm o sintagmă atât de cunoscută și școlară, Comoșteniu fiind fixat la vărsarea Jiului în Dunăre, între bălți, nu departe de insula Copanița, de păduri, de pădurea Zăvalului, deci o lume în care natura se află în metamorfoză permanentă și creează și monștri, dar, bineînțeles, și îngeri. Așa se întâmplă întotdeauna în spațiile de acest gen.

AA. Și când creează monștri, creează și povești, e o lume de bază în care întâlnim acolo, în Comoșteni, o fântână miraculoasă, fântâna de la Piatră, găsim o stafie cuibărită într-o moară părăsită, un loc unde se spunea, spuneau bătrânii, că ar fi îngropată o comoară și descoperim că de fapt comoara este fiecare, este reprezentată de fiecare locuitor de acolo, din acel sătuc, spuneați dumneavoastră, pierdut din câmpia Dunării, și comoara… sunteți dumneavoastră. Pentru că v-ați ridicat de acolo cu toate aceste cărți care sunt atât de iubite de publicul din România. Și mi-ar plăcea să ne întoarcem până în sat și să identificăm prima scriere a dumneavoastră.

Știu că bunica v-a ținut aproape de biblioteca din casă. Aveați o cameră, cum arăta biblioteca? Era o cameră plină, plină de cărți?

DR. Da, era o cameră transformată în bibliotecă.

AA. Bunicii erau învățători?

DR. Da, învățători de țară, din tată în fiu. Deci și părinții bunicului meu fuseseră tot învățători și așa mai departe. Și adunaseră, re-creaseră o tradiție. Aveam o cameră transformată în bibliotecă, o mai văd încă. Erau biblioteci pe pereți, rafturi, dar erau și acele biblioteci rotunde, albe, fragile, pe care le-am mai regăsit după aceea, de-a lungul vieții, prin casele vechi, și pe care le puteai roti și veneau din toate părțile cotoare spre tine. Exista o scăricică pe care mă urcam să scotocesc cărțile interzise, pentru că cele de pe ultimele rafturi întotdeauna, deși nu erau pentru mine, erau cele mai valoroase. Și în aceeași cameră era o sobă monumentală cu multe coloane, genul ăla cu coloane albe, sobă nemțească, îi se spunea.

Două ferestre dădeau spre sud și aduceau lumina aia inconfundabilă și vedeam pe ferestrele astea chioșcul, îmbrăcat în viță de vie, iar două ferestre dădeau spre moara părăsită, care m-a obsedat și pe care am făcut-o aproape personaj în romanul Fantoma din moară.

AA. Este unul dintre romanele ultra nominalizate la premii literare și care a fost răsplătit cu foarte multă dragoste de către public, ca și alte române. Căutând să găsesc cum a făcut Dumnezeu să picure acolo în acel sat, de pe marginea Jiului și umărul Dunării, să picure atâta talent, am găsit că școala din Comoșteni (nu este nimic iată întâmplător) a fost ridicată prin strădania învățătorului Ion Stănculescu, străbunicul dumneavoastră, care fusese inspirat de Spiru Haret. Și că a contribuit străbunicul dumneavoastră la reformarea, de fapt întemeirea învățământului în zona respectivă. Și astăzi școala este o bucurie acolo și este reprezentativă pentru tot ceea ce înseamnă comunitatea locală.

DR. Clădirea mai există, școala a fost părăsită, satul e aproape depopulat. Ar merita promovată școala, e o clădire veche. M-am născut exact în momentul în care se termina stalinismul, cred (sunt născută în 1957), și am prins umbra vremurilor de dinainte de venirea comuniștilor. Alături de noi era Căminul Cultural, făcut de asemenea prin strădania învățătorilor din sat, printre care și străbunicul meu. Iar alături era un câmp de ricin, care era lotul școlii. În fine, la școală existau ateliere de crescut viermi de mătase. Toate astea le-am apucat ca vestigii ale unui alt timp.

Iar faptul ăsta că eram legată într-un fel, prin familie, de ideea asta de reformă școlară, de Haret (chiar se invocau deseori scrisorile lui Haret în familie), a contat. Faptul că bunicul meu, de pildă, după ce a terminat școala, a fugit de acasă, nu voia să devină simplu învățător și s-a refugiat la una dintre moșiile lui Haret din Dobrogea. A stat o vară acolo pentru a-și băga mințile în cap, până a venit taică-său de acasă și l-a luat cu o trăsură de acolo. Am mai încercat lucrul ăsta încă o dată și încă o dată, până a venit războiul și a plecat pe front. Toată aventura lui a planat asupra mea și asupra casei, pentru că după război, după ce a stat șapte ani grei în lagăr, întorcându-se de acolo, era pur și simplu o epavă de om, și n-am reușit să scot de la el decât foarte puține lucruri, cu puțin înainte de a muri. Nici măcar să vorbească despre perioada aia, nu era în stare. Și pe acest fond de moștenire interbelică, de teroare stalinistă și, după aceea, de ușoară normalizare sub Ceaușescu, se dezvoltă copilăria mea și, într-un fel, așa am intrat în viață, așa am descoperit-o pe Ferenike.

AA. Și mărturiseați dumneavoastră că în familie toți scriau și fabulau, că aveați atunci seri de lectură, de povestit. Erau serile care închegau amintirile pe care le păstrați astăzi cu tatăl dumneavoastră. Ce fotografie a tatălui aveți în minte?

DR. Am o fotografie, unde este într-un grup. Nu am nicio fotografie cu el singur. Fotografiile mele s-au pierdut la un moment dat, dar am o fotografie în care el este într-un grup, ușor figurant, așa, cu niște hârtii în mână, cu ochelarii un pic pe nas, lângă un camion din anii ‘50. Îl văd îmbrăcat cu hainele de pe vremea aia, cu pantaloni cu mașetă, care se purtau în anii 50, și, bineînțeles, cu o șapcă, șmecherește trasă pe ochi, pentru că ăsta era timpul lui. E fotografia care îmi vine imediat în minte.

AA. M-am referit la tatăl dumneavoastră, pentru că această carte vine ca o reabilitare, a unui fapt care v-a urmărit permanent: dispariția tatălui dumneavoastră, la 11 ani. Și n-a fost o dispariție care să vă poată găsi împăcată vreodată. N-a fost o dispariție brutală: A fost asasinat. Și vă ascultam vorbind cu blândețe despre moartea tatălui și vă ascultam vorbind fără să-i condamnați pe asasini.

DR. Oh, da, categoric.

AA. Nu ați căutat nici măcar în această carte răzbunarea. N-ați căutat să-l răzbunați.

DR. Nu. Nici nu se pune problema asta. Nicio societate, nicio lume, am spus-o deja în Fantoma din moară, nu poate fi judecată după legile de acum. Asta e o greșeală mare. Masivă. Ar trebui să fii acolo, în interiorul faptelor respective, ca să poți să judeci un timp, o crimă și, în general, societatea care a fost. Și, pe de altă parte, în lumea aia în care s-au întâmplat atrocități, în lumea aia, de fapt, ca și astăzi, existau învingători și învinși, iar Cornel s-a întâmplat să fie printre cei învinși. De aceea l-am și numit așa, el este un personaj, m-am detașat de mult de lucrul ăsta. M-a torturat de-a lungul copilăriei, vara de iulie, parfumul zarzărelor coapte, ziua în care el a murit. Și mi-au rămas în minte întipărite figura criminalului, figura oamenilor care erau consternați, figura Mițulicăi, isterizată după pierderea celui de-al doilea și ultim băiat. Toate lucrurile acestea au venit pentru a-mi îmbogăți lumea interioară și am scris după aceea multe cărți parfumate, cum ai zis. De pildă, în Manuscrisul fanariot, poate că cel mai mult fac trimitere și cu toate că nu este vorba despre această dramă personală, ea se află în temelia parfumului din Manuscrisul fanariot, în Bucureștiul parfumat al lumii respective, pentru că am încercat să transform fiecare trăire și experiență, să o valorific, cum se zice astăzi, într-o poveste care menține doar experiența esențială, parfumul zarzărelor coapte, ducând undeva în fundal, acolo unde sunt acțiunile, pentru că acolo unde trebuie să acționezi ai nevoie de fapte dure, ducând acolo masa de ciment pe care zăcea trupul tatălui meu cusut după autopsie.

AA. Ați asistat la acea autopsie și de acolo a început a doua etapă de viață dumneavoastră. Ați decis să plecați, ați decis să căutați libertatea, să vă căutați libertatea prin scris, dar până acolo, dumneavoastră, într-o primă fază, îi mărturiseați mamei că ați vrea să fiți cofetăreasă.

DR. Sigur că da. A fost o perioadă lungă de confuzie până mi-am găsit drumul și dintre lucrurile care m-au ajutat, dintre întâmplările esențiale, face parte una, pe care am și povestit-o în Ferenike, și anume întâlnirea mea cu un căldărar. A contat foarte mult întâlnirea respectivă. Eram împreună cu Gică în căutarea criminalului, căutam martori și găsisem niște căldărari, posibili martori ai crimei, și am ajuns în sfârșit să le dăm de urmă, pentru că ei se plimbau din loc în loc, și am stat cu ei de vorbă. Bineînțeles că erau reticenți, nimeni n-avea chef să se bage în mizerie și într-o crimă care era a sistemului și, stând acolo, căldărarul mi-a spus un lucru pe care l-am ținut minte tot restul vieții. În timp ce ceilalți vorbeau despre crimă, el s-a apropiat de mine și mi-a zis: și acum mătălică ce o să faci? O să-i cauți pe criminalii tatălui, tăticului tău, sau o să îți vezi de viață mai departe? Asta mi-a spus acel căldărar și lucrul ăsta mi l-am amintit după aceea periodic în viață și mi-am dat seama că îmi pusese întrebarea asta pentru că ar fi vrut ca eu să iau doar partea a doua a întrebării lui și așa am și făcut.

AA. Aveați 11 ani, vârsta pe care Lizoanca a avut-o (și vorbim despre o altă carte, Lizoanca la 11 ani. 11 ani, atât aveați. Și, cum vă spunea acel căldărar, mătălică trebuia să înceapă un alt drum. Și ați decis să vă luați viața în mâini, bunicii v-au susținut financiar și ați ajuns să locuiți la mai multe mătuși fioroase. Așa le numiți dumneavoastră. Ce ascunde acest cuvânt în spatele lui? Mătuși fioroase. De atunci detestați și pasta de roșii pe pâine?

DR. Nu, asta a venit ceva mai târziu, către anii 80, când a început foametea. Dar, da, a fost o perioadă grea, mai ales cea imediat de după moartea lui Cornel, când doi ani am stat la o mătușă care chiar m-a terorizat, sora mamei mele, și de unde am fugit. Am reușit să plec la un moment dat, să o conving pe Mițulica, bunica mea, să mă sprijine și împreună am plecat. Îți dai seama? O femeie în vârstă, adică o babă, și un copil tâmpit, care eram eu, am plecat în lume, am venit la București, n-am găsit unde să dormim, ne-a apucat noaptea prin Gara de Nord, de unde în fine, am urcat în trenul spre Orașul Pieilor Albe, despre care o să scriu în următorul volum, și acolo mi-am făcut școala, am făcut un liceu de limbi clasice. Ea, Mițulica, avea mulți prieteni pe acolo, foști colegi de școală normală și mai ales latiniști, profesorii Băran, Condurache, de asemenea Raicu, unchiul lui Arșinel (lumea e foarte mică) și pe acolo mi-am făcut veacul prin Copou, învățând latină și greacă veche la liceul Ibrăileanu din Iași, și apoi la facultate mai departe, unde era mazilită Simina Noica. Încă din timpul liceului o cunoscusem, și mergeam duminică, o terrorizam, cred, mă duceam în fiecare duminică să facem traduceri, să mă pregătesc pentru facultate, și la un moment dat ea a dispărut, și nu știam unde, nimeni nu voia să-mi spună, toți mă priveau cu niște ochi largi, și spuneau nu știm. Și de fapt fugise în Franța, și, mă rog, perioada asta de după aceea a fost chiar pe cont propriu, pentru că am trecut din gazdă în gazdă, în locuri din ce în ce mai nenorocite, având sprijinul unor oameni bătrâni, care trecuseră și ei prin diverse traume, și pe care-i cunoșteam de pe la Comoșteni, pentru că în verile vacanțelor mele din Comoșteni mă întâlneam deseori cu lume care venea acolo ca în vacanță, era un fel de refugiu, mi-am dat seama foarte târziu că mulți dintre ei erau ieșiți din pușcările comuniste și chiar n-aveau unde să se ducă, și veneau o săptămână-două la Comoșteni. Devenise așa un loc de refugiu, pentru că era o casă mare și pentru că erau acolo ape, era împărăția apelor, cum am zis.

AA. V-ați gândit vreodată să traversați Dunăre și să alegeți să vă despărțiți de România?

DR. Nu, niciodată n-am avut această intenție. Nu numai că eram foarte legată de spațiul ăsta, dar în vremea copilăriei mele niște unchi au plecat în America și acum sunt acolo, Popiștenii, sunt o ramură a familiei noastre și, nu știu… Poveștile pe care mi le spuneau, în primul rând povestea înfiorătoare, că în chiar prima noapte când au ajuns în New York, primii care fugiseră, un bărbat și un profesor de matematică, au asistat la un lucru înfiorător: profesorul a și fost ucis, împușcat accidental de niște hoți. Și lucrul ăsta deja îmi dădea un fior. Plus educația: trăiam într-o țară comunistă, unde n-aveai voie să ai contacte cu străinii și mă înfiora numai gândul că aș putea fi învinuită de asta și, în afară de asta, Dunărea era foarte prietenoasă. Deci noi mergeam deseori în Copanița și ne întâlneam cu bulgarii acolo și nu era mare scofală nici în Bulgaria, deci nu vedeam un drum. Și exista și poezia locului, exista obligația mea de a duce mai departe toată istoria pe care o trăiseră. Chiar și mai târziu, după Revoluție, când mi-am căutat un job de profesoară de latină, îmi găsisem undeva la Bologna, mi-am dat seama că n-aș putea trăi nici două minute acolo, pentru că, sunt scritor, și uită-te la toți cei care au plecat: un scritor este legat de limba lui, de comunitate și mai ales de fiorul ăla care la mine se numește Ferenike.

AA. Și un scritor poate călători prin scrisul pe care îl așterne pe hârtie, oriunde, în lumi cu totul și cu totul necunoscute celor care nu au această capacitate de a scrie. Citesc din dumneavoastră: „în lumea nesfârșită a casei noastre interbelice pătrundeau ecourile unui timp nou și crud. Pe nesimțite în viața mea au intrat moartea și Ferenike.”

Spuneți dumneavoastră, v-ați confensat. Când a fost poate cel mai crud moment care v-a curtat la un moment dat, după ce tatăl dispăruse la 11 ani?

DR. După aceea… au fost foarte multe momente, dar acum chiar mă oblicgi să fac un clasament…? Mă provoci? Nu sunt în stare. Au fost multe.  Pierderea fotografiilor. Este un moment pe care îl povestesc în Ferenike, dar au mai fost multe, multe altele, pentru că în general drumul unui om care se hotărâște să fie singur și să-și accepte orfanitatea nu este ușor pentru nimeni. Și cu atât mai mult pentru mine că eram la distanță mare de casă și aproape în imposibilitatea de a striga după ajutor.

AA. Vă auzea, atunci când în interiorul dumneavoastră încolțea un strigă de ajutor, vă auzea prietenul imaginar din copilărie? Povesteați că aveați un prieten imginar…

DR. Încă mai am o mulțime de carnețele în care îi scriam, povesteam întâlnirile cu el. Se numea LO. Dar de ce Lo, nici eu nu mai știu astăzi, eram l vârstele mici și… Era o siluetă violetă – cred că de-asta ți-ai pus acest sacou – transparent, era omniprezent, o ființă care într-un fel a precedat-o pe Ferenike și pe care cred că l-am ucis prin liceu, prin primii ani de liceu am scăpat de Lo.

AA. Și nu l-ați mai căutat de atunci?

DR. Nu. El are oarecare legătură cu omulețul roșu, din primul meu roman, dar o legătură vagă.

AA ȘI când Lo a dispărut din viț Dvs, ați simit că sunteți mult-mult mai săracă?

DR. Nu, nici vorbă.

AA Sau a fost cumva o despărțire firească de el?

DR. Nu, pur și simplu s-a topit, nu mai avea forță, a diapărut pentru că nu mai avea ce să caute acolo și-au venit alte personaje, care mi-au întărit caracterul și mi-au dat personalitatea pe care o am astăzi, destul de incomodă.

AA Păstrați în amintirile Dvs, pantofii din prăvălia părăsită, din casa surorii Eleonora, sora bunicii și povesteați la un moment dat despre acei pantofi gri, cu botul rotunjit, de care nu vă sepărțeați la niciun eveniment.

DR. Da. De-acolo îmi luam pantofii, nu prea-mi cumpăram. N-aveam nici bani, dar și oricum amatoare de lucruri vechi de fiecare dată. Da, Mițulica, bunica mea paternă, s-a născut la Valea Stanciului, un sat nu departe de Comoșteni, într-o familie de mici prăvăliași. Străbunicii ei fuseseră podgoreni – deci știam toată istoria lor – și toți aveau nume de astea în escu: Diaconescu se numeau străbunii ei, ea se numea Bârsănescu și după aceea a devenit Stănculescu etc. și aveau o casă, evident, cu prăvălie. Tatăl ei fusese băcan și-a murit la Mărășești, pe front, în război. Ți în aceastăfostă prăvălie, pentru că după ce-au venit comuniștii nu s-a mai pus problema băcăniei, au creat un fel de depozit de pantofi, pentru că Lionica, sora bunicii mele, avea 4 fete și normal că avea și foarte mulți pantofi și nu aruncaseră nimic, pentru că în general, în casele noastre, nu se aruncau lucrurile – adică nu știe când mai trebuie ceva acolo. Era o cameră cu pantofi, cu rafturi de jur împrejur și cu o canapea, un pat de fapt, cin ăla cu plasă, pe care săream și mă distram și acolo mă duceam să-mi iau pantofi, încă din copilărie. La un moment dat găsisem niște sandale cu topcuri fabuloase, de 10 cm, și le-am adus acasă și Mițulica a zis: nu se poate, păi cum crezi tu că poți să mergi pe chestiile astea? Și am fost foarte dezamăgită când a doua zi le-am găsit lângă ușă, cu tocurile tăiate. Se duseseră la cizmar – acolo totul se făcea manual: te duceai la cizmar, la croitor etc. - și le aranjase. Zice: uite, acuma sunt pentru tine! Deja nu mai aveau niciun fel de importanță pentru mine. Dintre toți pantofii ăștia, erau unii pe care i-am purtat multă vreme, prin facultate chiar, cu botul rotunjit, gri – era o culoare rară, nu găseai în magazine – și cu talpă ortopedică, de-asta moale, cauciucată. Și erau insoliți, erau pantofii mei zburători, așa le spuneam.

AA. Erau într-o formă sau alta, talismanul Dvs. Pentru că mergeați cu ei la examene, la facultate, la întâlniri, pretudindeni purtați acei pantofi. Și în acea lume a dvs care se crea și se recrea poate în fiecare zi. Vorbeați despre prietenul dumneavoastră, de care v-ați despărțit, dar a apărut un alt prieten în viața dvs, și mă refer la Balzac: spuneați că Balzac, pe care ați început să-l citiți dintr-a șptea, v-a arătat drumul social.

DR. Da, a fost așa, ca un secret. Cred că dacă Mițulica m-ar fi prins citind Balzac, ieșea rău de tot. Sar a fost așa și-o coincidență, că m-am întâlnit tocmai cu el. Aveam nevoie de această ordonare a lumii și Balzac ți-o dă. Pe de altă parte, nu m-a interesat literatura – la ora aia nu eram… nu aveam gusturile literare formate, ci m-u interesat informațiile: de la Balzac puteai să înveți orice. Toate întrebările mele, la care nimeni nu voia să răspundă, adică acele întrebări  și-au găsit răspuns în Balzac. După aceea am citit alandala, carte după carte, cred că toată Comedia Umană, cum le prindeam… Dar mie mi-a făcut foarte bine această întâlnire și poate că nu l-aș fi descoperit pe Faulkner, dacă nu aș fi citit anterior Balzac. A fost o întâmplare fericită și nu regret că am citit atât de devreme Balzac, la care m-m tot întors după aceea, de-a lungul vieții.

AA. Ce întrebări vă frământau pe atunci? Spuneați că primeați răspunsul la toate întrebările dvs. Ce întrebări aveați?

DR. Bineînțeles că aveam întrebări de-astea care te duc direct în lumea deocheată, pentru că astea erau tabu-urile la vârsta respectivă, dar voiam și ca să știu care este mecanismul social, de ce bunică-mea spunea domnule, dacă te împrietenești cu cineva, copii de pe aici, băieți, fete, nu contează, îi aduci acasă imediat, uite aici camera asta, aici va fi salonul de discuții și nu înțelegeam de ce, iar Bșzac m-a lămurit în privința asta.

AA Pentru o evaluare a bunicii. Trebuia ca bunica să vă evalueze anturajul.

DR Și am și respectat lucrul ăsa. Și după aceea, târziu, după ce terminasem facultatea, îmi primeam corespondența amoroasă tot la Comoșteni, sub ochii Mițulicăi, și-mi trimitea ce credea ea de cuvință că merită citit.

AA. După o selecție prealabilă. Când ați început să gustați din scris? Suneați că ați vrut la un moment dat să vă ocupați de cofetărie, după care v-au preocupat latina, greaca veche, dar când ați început să așezați gândurile dvs pe o foaie și niu doar să abandonați foaia respectivă, ci să începeți să păstrați foile din ce în ce, în ideea că poate veți croi o primă carte?

DR. Ce se întâmplă? Aici contează mult mediul familial. Există o perioada când faci lucrile din imitație și atât, iar în casa noastră, toată lumea avea idei literare, totți citeau, Cornel scria versuri, poeme lungi, pe care ni le mai și citea, Mițulica publicase o monografie, care se mai păstrează pe la Biblioteca Academiei, Gică își tot scria memoriile și le tot rupea periodic – deci toți erau chinuiți de morbul scrisului. Și eu am început să scriu în momentul în care nu aveam loc la masa discuțiilor, adică era atâta trăncăneală în casa aia, vorbeau despre atât de multe lucruri, încât eu nu apucam să-mi spun opinia. Și aveam și eu la vârsta aia tot felul de lucruri de povestit. Și-așa m-am amărât o dată, că de la prima oră a dimineții tot încercasem, să povestesc un vis care mă teroriza, un coșmar de fapt și nu apucam, pentru că ei vorbeau în continuu și nu apucam să-mi povestesc visul. Și așa am început să scriu. Don acest motiv am scris. Pentru că nu mă asculta nimeni. Și mi-am ascuns povestirea asta într-un birou vechi, pe care îl țineam pe balcon, cu multe ascunzători, genul ăla cu multe chichițe și am dst peste această povestire abia cînd eram prin facultate: am descoperit-o întâmplător, uitasem de ea. Dar din momentul ăla eu am scris periodic. Scriam inițial întâlnire de-astea absurde, cu personaje inexistente, sciam însă povești. Am avut de la bun început această tentație a poveștii, a jocului bine construit, a conflicrului bine rezolvat. Cum se termină? Aveam aceastp obsesie. Obsesia omului obișnuit și care m-a ajutat după aceea în construcția prozistică. Iar așa, cum zici: că le-am adunat… Cred că la 15 ani, când am trimis prima mea povestire la o revistă. Asta a fost. Eram în clasa a 9-a de liceu și habar n-aveam pe ce lume trăiesc. Eram singură acolo, în Orașul Pieilor Albe, la Iași – îi zic mereu așa pentru că aceasta este metafora, pe care o s-o dezvolt în următorul volum și sunt încă sub obsesia ei. N-are legătură cu culoarea sau cu altceva, e o metaforă care se leagă de mesajul cărții. La Iași, sub castanii înfloriți, am scris o povestire despre un om care e nemulțumit de viața pe care o duce și se hotărăște să se spânzure, pentru că viața nu merită trăită. Eram în perioada nihilistă, de la 15 ani. Și pentru că nu se găsea hârtie, am scris-o pe hârtie roz, îți imaginezi? Erau plicurile ălea de corespondență, micuțe – ăstea se găseau peste tot. Erau și cele mai ieftine. Și aveau hârtia aferentă, o jumătate dintr-un A4. Și m-am chinuit acolo să scriu mărunt, ca să fac economie. Pe hârtie roz!

AA Ce paradox! O sinucidere planificată, pe hârtie roz!

DR. Îți dai seama! Aveam 15 ani! Asta e. Și-am pus-o într-o cutie poștală, parcă o văd, roșie sau galbenă, nu mai știu, deja mi se încurcă în minte, de la una dintre intrările în Grădina Copou. Și după aceea treceam la școală, pe-acolo prin fața cutiei și mă așteptam în fiecare dimineață să aisă de acolo un personaj, să iasă cuvintele, să vin cineva și să-mi dea răspunsul acolo, la cutia aia. În realitae am avut noroc că am ales un că am ales un pseudonim literar, nu știu de ce se purtau pe-atunci, și mi-am ales un pseudonim, ca și asta de azi, de fapt am și publicat sub pseudonimul Ruști, aveam obsesia asta a evadării din numele primit, din numele originar, și … am ales un pseudonim, pentru că altfel, uitându-mă în urmă, nu mă prea văd bine, trimitând la o revistă socialistă o povestire despre un om care se sinucide pentru că viața nu merită trăită. Dar nu știam lucrurile astea. Și… am primit răspuns la poșta redacției. Luceafărul se numea revista. Mai există și astăzi. Mi-o cumpăram, dar bininteles, mi-o adusese profesoara la școală, știam despre Luceafăr, îl citeam , mi-l cumpăram ocazional. Nu eram abonată decât la România literară, care ea mai importantă pe vremea ia. Și mi-au răspuns la poșta redacției o chestie care ar fi trebuit să mă pună pe gânduri și anume că proza pare foarte bine scrisă, sub impreiul lui Marin Preda. Nu citisem eu Preda atunci, dar mă rog, știam de el și că cel mai bine ar fi să vin cât mai curând la redacție să mă cunoască. Și eram atât de încântată de răspunsul ăsta că m-am dus și-am vorbit cu profesoara de română, cre era o tipă foarte… a contat mult în viața mea: Maria Oprea. Și i-am arătat chestia asta și-a rămas înmărmurită și-a zis: Doamen! Să nu cumva să te duci! Și-așa am început să intru în adevărata parte a vieții, care nu mi-era cunoscută. Lucrurile pe care le trăisem acasă erau fără înțeles pe vremea aia. Nu știam de pildă că Aurel Păcescu venise direct din pușcărie și de-aia era atât de slab și mut. Habar n-aveam ce se întîmpla în realitate. Știam că Gică fusese în Rusia, dar o luam așa ca pe o aventură, nu știam că fusese în lagăr și că acolo trăise umilințe de nepovestit, pe care abia mi lr-a putut spune, încredința, chiar, înainte de moarte. Lumea comunistă am descoperit-o singură și Maria Oprea mi-a arătat primul drum care ducea acolo, spre cenzură, spre ideologie, spre teroarea comunistă.

AA Ați fost până la urmă la redacție.

DR. NU. Păi mi-a spus să nu cumva să te duci. C povestirea aia cu… Că o și știa. Tu nu-ți dai seama e grav…

AA Și nu există în interiorul dvs regretul?

DR Nu absolut deloc. Pentru că cu mintea de azi imi dau seama că nu s-ar fi terminat bine. Dacă n-as fi avut acel pseudonim, dacă n-aș fi pus-o la o cutie poștală de pe stradă, nu mă văd deloc bine, uitându-mă înapoi. De altfel, nici n-am putut să public în timpul comunismului. Aia a fost așa, prima încercare naivă, și după aceea au fost multe încercări studiate. Și mă bucur mult că n-am publicat atunci.

AA De ce ați ales acel pseudonim? Voiați să vă rupeți cumva de trecutul dvs?

DR. Da, era un fel de înfumurare de-asta, aveam impresia că există multe nume semnificative. Aveam un fel de obsesie, o am și-acum, a numelor proprii și mi-am ales ceva… să nu mă întrebi ce – era o chestie de la 15 ani! Ceea ce e de mirare, e că acei oamni nu și-au dat semaa că au de-a face cu un copil de 15 ani. Adică au văzut că era scris pe hîrtie roz, dar îmi scriau ca unui om matur: dvs, nu știu ce. Bine, cred că oamnii erau intrați într-o rutină. Și mă invitau insistent la redacție.

AA La 23 de ani erați profesoară la un Liceu Alimentar din Tulcea. Urmărindu-vă acum traseul, vedem că e pe umărul Dunării, pmergeți la București, de la București la Iași, de la Iași coborâți iarăși spre Dunăre. Cum ați ajuns de la Iași la Tulcea. Prin repartiție?

DR. Daa, foarte simplu. La repartiție, eu având medie bună și în anul ăla am avut noroc, erau și orașe – aveam multe posibilități. Chiar și București puteam să iau, era acolo o școală gimnazială. Dar, m-am uitat pe hartă și văzând unde e Tulcea (eu căutam doar liceele, nu voiam să ajung la gimnaziu, pentru că avusesm o experiență tristă pe la practica pedagogică și-mi dădusem seama că era greu la gimnaziu) și m-am uita pe hartă și mi s-a părut că în Tulcea, unde nu fusesem niciodată, trebuie să fie ca în Veneția. Să te plimbi cu barca – deci așa mă voi duce de pe o stradă pe alta cu barca. Adică exact asta credeam. Chiar eram rupă cu totul. Și-am mai și întrebat pe cineva, care mi-a zis, sigur, e plin de bărci acolo. Și m-am dus la Tulcea și primul șoc a fost în gară, când am coborât și-am văzut că acolo se termina calea ferată. Mă rog. Au fost niște ani și buni și răi, dar au fost anii formării mele profesorale.

AA. După revoluție ați renunțat la catedră și ați venit la București. Cum v-a primit Bucureștiul?

DR M-a primit foarte bine. Deci, eu făceam naveta de câțiva ani. Eram măritată cu un tip din București și veneam la București la sfârșit de săptămână, cu o mașină de pește, iar mirosul ăla îmi intra în suflet până săptămâna următoare și tot așa. Veneam destul de des, vneam în special pentru a încerca să intru în vreo editură cu Fantoma din moară, ceea ce era obsolut imposibil. Era scrisă. Am terminat-o în 88. Ultimii ani din dictatură asta făceam, încercam să-mi plasez Fantoma din moară fără niciun fel de șansă, de a intra, de-a vorbi cu un editor nu altceva și după aceea, tot făcând naveta asta, mă convinsesem că cel mai bine ar fi să renunț cu totul la învățământ și să mă fac casnică. Nu mai puteai să te angajezi, dacă își dădeai demisia, chiar nu aveai cum, nu te uputeai muta, decât la transfer în interes de serviciu. Și nu te lșua nimeni, era șomaj în țară, chiar era nasol. Așa m-a prins revoluția: îmi dădusem demisia, nu mai aveam nimic de pierdut și-am venit la București și în câteva zile a izbucnit revoluția. Visasem în săptămâna aia un elicopter alb, cu Ceaușescu în el și eu trăgeam cu o mitralieră în el. Nu știam, n-aveam radio, eram ruptă de lume, dar aveam semnalele mele că trebuie să plec. Și-am venit la București și chiar din ziua aia, de cum venisem, cu toate bagajele după mine, pentru că-mi dădusem demisia, șoferul de la masina care aduce pește, la Pescau, în centrul Bucureștiului, m-a lăsat pe la Fântâna Blanduziei, mi-a aruncat repede saci de cărți, fără vorbe, și-a zis, lasă-mă-n pace, nu spun nimic și s-a cărat înapoi fără să mai ducă peștele la restaurant. Era 17 decembrie, habar n-aveam ce se întâmplă în țară și după aia am văzut poliție pe stradă înarmată etc. Mi-am lăsat cărțile acolo, au stat până după revoluție, saci întregi de cărți și a început revoluția pe care eu am trăit-o cu exuberanță, pentru că locuiam în momentul ăla într-o cămăruță, care era vizavi de Intercontinental, nici nu s-ar fi putut mai bine, am venit exact când trebuia.

AA În inima revoluției.

Și zilele ălea, mai ales noaptea de 21 a fost cea mai fericită zi din viața mea de până atunci. Adică eram atât de convinsă că iau parte la o istorie însemnată, încât din când în când mă opream și-mi notam lucrurile, să nu le uit, notam lucruile care mi se păreau atunci importante și care astăzi nici nu știu dacă mai au reo valoare. Au. Pentru că sunt istorie. Dar am trăit cu exuberanță momentul ăla, cu disperare, cu dorința aia exacerbată de a se termina cu bine. De a muri Ceaușescu, de fapt asta voiam. E groaznic cum sună astăzi, dar în momentul ăla cam asta voiam. Și o spuneam des, adică eram chiar terminată, eram la limită... Îmi dădusem demisia, ce să-ți mai zic, deci nu mai aveam nimic de pierdut. Eu eram dintre ăia din stradă, pentru că în ziua aia de 21 erau numai ca mine, oameni fără niciun căpătâi; erau mulți elevi de școală profesională, oameni fără… se vedea pe fața lor. Nu știau nici cine este Dinescu. La un momend dat cineva a vrut să strige… strigau numele celor de pe la Europa liberă, nume de disidenți sau așa. Și nu ajunseseră la liceu, nu știau cine e Dinescu. Era o lume de pe ultima treaptă a societății, de aici a început revoluția. Chiar îmi amintesc că în după-amiaza de 21, cînd nu era nimeni la Inter, după ce plecaseră de la mintingul lui Ceaușescu, după ce se topise lumea, am văzut doi puști, de 16 ani cred că aveau, clar de școală profesională, teșmeniți, vai de capul lor, și care trăgeau dintr-o bere și i-a oprit un tip, genul ăla la costum, cu un fir în ureche, încât știai foarte bine cine sunt. Și umblau câte doi. Unul i-a oprit, le-a zis hai, valea, ce e cu băutura… Eram în centrul Bucureștiului. În dreptul Uinversității se întâmpla asta, la Dunărea de fapt, acolo și eu eram pe balcon, la etajul I, în blocul din fața Intercontinentalului, mai există și astăzi blocul ăla. Încă. Și l-am văzut pe puștiulăla care probabil a răspuns obraznic, omul în costum s-a întors enervat, cu gândul să-și cheme colegul, iar puștiul ăla, care era beat și avea 16 ani, a început să-i dea șuturi în fund, ceea ce nu văzusem niciodată în viața mea, era ceva de neconceput, mi-era teamă că eram pe balcon și-o să mă ia drept martor. Era ceva de neînchipuit. Iar acel tip, în loc să se întoarcă să-l cârpească, a început să mărească pașii. Scena asta s-a derulat până sub balconul meu, cu puștiul care-i dădea șuturi. Adică era ceva ce nu vedeai. Mi se părea o punere în scenă. Adică era ceva nefiresc, ceva care anunța un sfârșit de lume, un început de alt secol. Și la o oră după aceea a început revoluția, au început să vină, mă rog, camioane, oameni, șantieriști, în special etc. Lume.

AA. Pentru dumneavoastră cum a început lumea

nouă de după revoluție? Spuneați că arăta ca un sfârșit de lume și început de altă lume.

DR. În entuziasmul ăla de atunci îmi dădeam seama că ar trebui să fac ceva, să investesc, știam că e o lume nouă. Balzac mă învățase multe, dar m-a prins revoluția cu o sticlă de țuică, singura valoare, și n-aveam niciun ban, nici să-mi cumpăr pâine. Dar aveam o sticlă pe care voiam s-o dau cuiva să-mi fac o treabă. Adică nu era pentru băut, ci era obiect de troc. A și fost combustibilul revoluției. Tot bulevardul Bălcescu mirosea, trăsnea a țuică, în seara de 21, și nu de la sticla mea, de la alte sticle similare.

Ce am făcut în noua lume? Am început să vând ziare. Aveam nevoie de capital și vindeam ziare. Asta făceam atunci. M-am angajat chiar în primele zile la editura Humanitas, dar nu era de ajuns. Scriam, începusem să scriu, n-aveam timp să mă să mă ocup de asta. Eram preocupată în special să fac un capital, asta voiam și în plus, eram toată ziua în stradă. Nu știu dacă îți amintești, erau atunci tot felul de manifestații, de revolte, de nu știu mai ce, de Jos Iliescu, iar eu eram nelipsită de la chestiile astea. Și așa cred că s-a dus nu primul, ci primii doi ani cred că s-au dus în felul ăsta, după revoluție, și era și debandadă, era așa un sfârșit de lume în continuare. Într-o dimineață mă duceam spre editură - mă duceam pe jos, am uitat să spun, până la Casa Presei Libere, unde era editura Humanitas - și mă duceam pe jos și mă sculam cu noaptea în cap. Și m-au prins niște derbedei ca să mă buzunărească și mi-au luat toți banii care erau, țin minte și acum, 27 de lei. Adică aia era toată averea mea. Toți banii mi-au luat și aproape că începusem să plâng.  Adică eram atât de enervată și unuia dintre ei i s a făcut milă, s-a întors și mi a dat un crucifix. Îl păstrez și acum. Un crucifix, evident, furat dintr-o biserică. E o chestie de genul ăsta uzual - crucifixul cu care iese preotul să nu știu ce.  Și mi l a dat și a zis: „Hai ca să nu mai plângi."

Îl furase, pentru că era confuzie și debandadă. Asta se întâmpla în București pe vremea aia, mai ales la ora 7, când se întâmpla să primești un crucifix de la un hoț. Pentru că i se făcuse milă de mine. Adică eram atât de nenorocită, eram jertpelită, tânără și cu lacrimi în ochi. Nu mă prea lua nimeni în seamă. Nu numai atât. În general produceam o milă instantanee pentru că și în noaptea aia de 22 spre 23 decembrie cred, după ce se terminase cu Ceaușescu,  le dăduse multora drumul de prin pușcării și,

Bineînțeles, mă aflam acolo la Palat, la fostul CC, și strigam, iar din când în când mă repezeam acasă, fiind atât de aproape, să mai beau o apă să… mă rog, pentru diverse. Și într una din excursiile astea m-am pomenit cu un tip. Bineînțeles, ușa era deschisă tot timpul, adică n-aveam nimic, doar o salta și cărți de jur împrejur. Asta era casa, de 10 metri pătrați, atât are și acum. Și m-am pomenit cu un tip dintre ăia eliberați. Fiind în centrul Bucureștiului și-a imaginat că sunt acolo lucruri valoroase și a încercat ușa, a intrat și am rămas câteva secunde bune uitându-ne unul la altul. După care omul a spus: „Acolo dormi?" Adică mai rău ca în pușcăria de unde venise. Era clar că ieșise atunci și-a dat să plece și dintr-o dată s a întors, a scos 10 lei din buzunar și mi i-a dat. Chiar mi-au prins bine. Vreau să spun că stârneam milă instantaneu, în halul ăsta arătam la revoluție.  Și chiar am fost foarte fericită de cei 10 lei, adică era ceva îngrozitor, n-aveam niciun ban, și mă duceam acolo la CC pentru că ne aduceau, ne trimiteau cineva, nu știu, noul guvern, lăzi cu salam și sticle de bere și mă duceam ca să mi iau provizii. Cam asta era una dintre chestii și cred că atunci a și început bombardarea bibliotecii și toate celelalte și, mă rog, ceea ce știi - adică toate lucrurile astea sunt fac parte din viața mea din perioada cea mai neagră și cea mai fericită în același timp, neagră pentru că eram pe altă lume și n-aveam nimic pe lumea asta, adică eram chiar fără nicio speranță, și fericită pentru că scăpasem de teroarea aia care mă apăsase, de limba care mă lingea pe ceafă, despre care povestesc în Fantoma din moară.

AA. Vă simțeați cumva răzbunată atunci, pentru că ați suferit atât de mult din pricina regimului?

DR. Da, bineînțeles. Adică eram atât de pornită împotriva lui Ceaușescu pentru că mi se părea prost, fonfăit și, mă rog, toată teroarea venea de la el sau așa mi se inoculase... El era imaginea, îl vedeai în fiecare zi în sala de clasă, deasupra tablei negre, era acolo portretul lui peste tot. Dădeai drumul la televizor, alea două ore, și apărea Ceaușescu, cu

șapca lui albă, îți aduci aminte, și făcea o vizită nu știu unde. Deci eram pur și simplu terminată pe tema asta și normal că am a avut o perioadă de euforie dar asta nu înseamnă că mi pierdusem luciditatea. Îmi amintesc că în ziua de 21 de 22, pardon, după ce a plecat Ceaușescu, lumea era strânsă la CC și foarte mulți urcau în clădire și furau. Asta era. Și stăteam cu un prieten, cu Adrian Titieni, actorul, și făceam ordine. No, stăteam acolo și spuneam: "Să nu cumva să luați ceva de acolo. Sunt documente, aici este istorie. Vă rugăm să nu distrugeți documentele." Îți dai seama! Lumea fura pe acolo, pe lângă noi, iar noi aveam grijă să nu se distrugă istoria! Este istorie în birouri, spuneam. Nu ne asculta nimeni, evident. Adică eram în continuare în starea aia de naivitate în care mă lăsase Cornel. Practic, copilăria mea s a prelungit la modul ăsta naiv multă vreme și am ieșit greu de acolo. Cred că și astăzi mai am ceva din acea naivitate dacă judecăm după Zogru, care este o față a mea, dragă mie, la urma urmelor, dar o față care n-ar trebui arătată în public.

AA. Cum v-ați salvat din acea perioadă? Spuneați că a fost o perioadă neagră. Când a început să apară lumina?

DR. Foarte târziu, după anii 2000, mult după, deși cred că prin 2000 începusem: aveam foarte multe joburi. Încă din '99 mă angajasem și la Universitatea Media și făceam cursuri acolo. Aveam cursuri sâmbătă și duminică la Litere (Universitatea din București), la cursurile de reconversie profesională. Pentru că erau sâmbătă și duminică, de aia mă dusesem. Mai puteam câștiga și în weekend ceva. Deci adunam capital, asta

făceam. Și după aceea, aveam ore, un curs de literatură universală la Liceul Neculce și păstrasem colaborarea cu Humanitas. Mai lucram câte ceva prin edituri, deci munceam în multe multe locuri, și, în afară de asta, tehnoredactam, redactam manuale școlare, scriam. Până la urmă am început să scriu și chiar atunci în ‘99 am publicat primele cărți din astea școlare. De fapt, prima carte am publicat-o în 97: Dicționarul de simboluri din opera lui Eliade. A avut un asemenea succes,

încât m-a încurajat, și cum mi-era la îndemână să scriu, mai ales chestii enciclopedice, am scris în neștire, vreo 30 de cărți, care m-au scos din mizerie. Și atunci am reușit să-mi cumpăr cămăruța aia, care era cu chirie, cea de la Universitate, s-o cumpăr deci, cu banii luați pe primele cărți publicate la Humanitas, de-astea, școlare. După aceea, am început să-mi revin, scriind. Prin scris am reușit, dar din scris de dicționare, de absolut orice, orice mă întrebai chiar și pentru un tip am scris o carte, pe care n-am semnat-o, normal. Lucrul ăsta era prioritar pentru min,e să mi fac rost de capital și mi-am făcut până la urmă, am reușit să îmi fac o casă, să mă să mă stabilizez social, ca să zic așa. M-am titularizat la Universitatea Media, la Facultatea de Film, am devenit decan, la un moment dat eram directorul unui centru de cercetare, aveam colaborări cu Media Pro Pictures, pe scenarii, cam toate scenariile treceau atunci pe la mine. Am făcut multe-multe lucruri care contribuiau toate, de fapt, la acel postament de care aveam nevoie, ca să stau liniștită și să scriu. Atunci, în jurul anilor 2000, am început să îmi pun în ordine romanele. Nu reușeam să public Fantoma din moară. Am luat un capitol din ea și așa a apărut Omulețul roșu, în 2004, romanul meu de debut. Dar de atunci, de prin 2004, a început partea mai liniștită a vieții mele. În continuare mă duceam la Litere, la absolut orice curs era cu plată, chiar m-am hotărât la un moment dat, după  până la titlul de lector, să rămân acolo,  la Litere, dar mi-am dat seama că nu era era mult mai bun jobul de la Universitatea Media, care promitea în momentul ăla multe lucruri, și mai ales faptul ăsta că eram în zona filmului mă încânta.  Făceam practică cu studenții în în Pro TV și la Buftea,  în studiourile de filmat. Am fost acolo când a venit Copola, în entuziasmul general, când se filma, când începuse de fapt viața asta mai strălucită. Cam atunci după 2000 începuse să se limpezească un pic viața noastră.

AA. Soția mea v-a avut profesoară și îmi povestea, și povestește în continuare faptul că niciun student nu lipsea de la orele dumneavoastră. Erau atât de fascinați de dumneavoastră. Și spuneați și despre acele dicționare de simboluri – dicționare, enciclopedii. Până la urmă spuneați dumneavoastră că v-au scos din mizerie. Pe unii, acele dicționare i-au ajutat să iasă din beznă. Soția îmi spunea că vă savurau ora toți, absolut toți studenții. Erau și profesori care nu erau ușor de digerat și care erau ocoliți, dar la dumneavoastră inevitabil veneau toți.

DR. Da. Mă titularizasem deja, aveam titlul de profesor pe Istoria Culturii și Civilizației Universale pentru Film și îmi amintesc mai ales grupa asta, cu Ioana Dichiseanu: erau toți unul și unul, vedete chiar din timpul facultății și cu imaginație. Și normal că erau interesați de cultură, erau interesați de faptul că îi puneam să facă mici filme pe diverse simboluri, teme din cultura universală, de la Mesopotamia Antică până în prezent. Ne plimbam prin cultură cu lejeritatea pe care ne-o permitea timpul de atunci. Și eu îmi amintesc cu multă plăcere de orele respective și de, în general, de facultatea care a dat foarte mulți profesioniști. Dacă te uiți în jur, prin televiziuni, de exemplu, cred că cu greu găsești om, care să nu fi trecut pe la Universitatea Media.

AA. Da. V-ați dedicat din ce în ce mai mult timp cărților. Așa au ieșit cărți despre care am pomenit și mai devreme. Așa s-au născut cărțile atât de iubite și Ferenike este cea mai proaspătă dintre ele și aș vrea totuși să vorbim despre ea. Am să citesc câteva cuvinte de pe ultima copertă unde ni se spune că „Ferenike reconfirmă instinctul infailibil de povestitoare al Doinei Ruși. O proză cinematografică.” Ce spuneam? Dumneavoastră generați imagini. „… proză cinematografică, formidabilă, cu rezonanțe mitologice, în care scenele ni se desfășoară în fața ochilor, iar câteva rulează chiar în buclă, continuu, obsedant, ca un memento al suferințelor lumii trecute, privite nu cu detașare, ci cu o limpezime totală, fără breșe.”. Iată cum putem să recuperăm lumi, pe care le-am pierdut, prin intermediul cărților dumneavoastră.

DR. Da, are și această funcție arta de a te pune, cum m-a pus pe mine Balzac, în legătură cu societatea și cu partea fierbinte a societății. Desigur, nu știu dacă am reușit, dar Ferenike este într-un fel romanul în care am încercat să urmăresc ce se întâmplă cu o acțiune, oricât de neînsemnată, ce se întâmplă cu ea în timp. Asta a fost provocarea din romanul Ferenike. Și, de pildă, pornind de la decretul ăla antiavort, care pentru mine se traducea printr o lume în care toate femeile arătau ca niște

baloane colorate luate de vânt, am urmărit ce s-a întâmplat mai departe cu lumea respectivă, cu oamenii care au suferit în urma acestei decizii.

AA. Ce s a întâmplat?

DR. Nu m am legat de decreței. Era e o temă deja…

AA. Epuizată.

DR. Da, exact. Dar m-am legat de ideea asta de familie, care e obsesivă în toate cărțile mele, și de decizia mea de a nu avea copii, care își are rădăcinile în acel an, în vara pe care o povestesc acolo. Am încercat să văd ce s-a întâmplat mai departe cu oamenii care au avut de suferit în urma decretului și unde s-au dus, ce sunt astăzi, care a fost destinul lor și urmărind astfel am încercat să șterg granițele dintre trecut, prezent și viitor. În Ferenike totul se petrece într-un prezent continuu și asta mi-a plăcut. Așa va fi și următorul volum din seria asta autobiografică.

AA. Cât din această carte este ficțiune și câtă informație are la bază? Câtă realitate există în interiorul cărții?

DR. Uite, asta este întrebarea de la care eu am pornit. De câte ori mă duc la câte o sindrofie literară, cititorii mei mă întreabă

exact același lucru și cu întrebarea asta în minte m-am hotărât să scriu o carte 100% adevărată. Tot ce se întâmplă în cartea asta (Ferenike) este adevărat. Absolut totul. Stilul, compoziția, mai ales demersul conflictului și deznodământul, mesajul, modul în care am scris mesajul, toate astea țin de literatură. De asta l-am numit roman autobiografic. Faptele sunt verificabile, ca să zic așa. Și ca dovadă la printre primele lansări am fost la Craiova, adică aproape de locul faptelor, și au venit personaje din carte la lansare și a fost foarte interesant, pentru că au declarat că și ei își amintesc la fel aceste lucruri povestite aici. Aceasta a fost o mare satisfacție și răspunde, într-un fel, întrebării tale pentru că da, în romanul Ferenike, totul, 100% este adevărat.

AA. Este istovitoare o reîntâlnire cu trecutul în sensul în care la capătul acestei cărți, după ce ați așezat ultimul punct, aveți nevoie de o perioadă să vă reașezați. Vă tulbură în interior o asemenea carte?

DR. Nu, categoric nu. Pentru mine, literatura este bucurie, exuberanță. Nici nu se pune problema asta. Pe canapeaua psihologului, după ce povestești, după ce termini confesiunea dureroasă, ești și tu terminat și ai nevoie de pauză și de reașezare. Dar după ficțiune, după ce am trăit cu exuberanță, re-crearea fiecărui amănunt, într-o zonă a literaturii, în zona esteticului, eu zic că esențială este fericirea de a termina, de a pune punct, de a încheia un joc, oricare ar fi el. Este sentimentul care m-a dominat la finalul cărții, și nu întâmplător, ci datorită faptului că eu cred că literatura este joc. Îmi place să construiesc, nu-mi place să scriu la întâmplare, nu-mi place să arunc vorbe, să mă văicăresc în opera literară. Nici într un caz. Ci îmi place să construiesc. Și știi cum ești, când joci ceva! Ce contează cel mai mult? Să câștigi la final, să termini cu bine, să fii acolo măcar pe locul doi, trei. Ei bine, asta este satisfacția. Când termini un roman, ai sentimentul ăla de la finalul oricărui joc. Și eu îl am de fiecare dată.

AA. Vă lepădați de anumite pasaje, de anumite bucăți de text pe care le scrieți și, după ce le-ați revăzut, încercați să vă despărțiți de ele?

DR. O, categoric. Categoric. Există scrisul ca operație separată, și există după aceea redactarea cărții, mai ales în editură, când îți spune un redactor că uite asta nu merge.

AA. Nu vă doare sufletul să renunțați?

DR. Nu. De ce? Adică deja suntem într-o altă operațiune. De pildă, la Ferenike, mi-a spus redactorul cărții, Genoveva Cerchez: "Ai aici o scară?" Descriam așa, en passant, o scară, scara de la Comoșteni. „Nu se înțelege ce e cu ea, de ce stăteați acolo?”  Și m-am întors și am scris o pagină întreagă despre scara respectivă, special pentru Genoveva, și a avut dreptate chiar după aceea și eu mă simțeam mai bine că lămurisem problema scării. Sau în altă parte vorbesc despre borsec. Era o pânză ordinară, pe care o purta lumea prin anii ăia '60, o pânzică ieftină de 7 lei/m, înflorată, și care nu era stambă, era mai proastă: se decolora, se rupea chiar după prima spălare,  pe care borsec astăzi nu-l mai ține nimeni minte.

Genoveva mi-a spus clar: „nu există cuvânt în dicționar, te rog să-l înlocuiești. Ce-i asta, borsec?! Rochie de borsec!” Și l-am scos, cu părere de rău, chiar, pentru că, mă rog, avea sonoritatea lui.

AA. Poate își va găsi loc într o altă carte.

DR. Da, exact. Dar am ținut cont de ce mi-a spus, pentru că de obicei ochiul din afară e ochiul cititorului, al primului cititor, mai exact, și țin cont și atunci sigur dispar fragmente. Există o lectură a mea, pe care o fac de obicei la multă vreme după ce am terminat cartea, în urma căreia fac niște îndreptări, de astea naratologice, mă uit la logică, urmăresc „scăpările”. După care cartea merge în editură și trece prin multe metamorfoze pentru că un editor bun îți spune, uite, acolo ar mai trebui, acolo ar mai fi așa de scris. După aia vine corectorul. Am avut noroc de un corector excepțional aici la cartea asta. Și el care spune la rândul lui: uite, ai mâncat aici o literă! Mă rog, îți îndreaptă litere scăpate, cuvinte stâlcite.  Se întâmplă tot felul de nenorociri, pentru că ești atent acolo, la acțiune, nu ești atent la amănunte, la lucruri de bucătărie. Iar corectorul e un om extraordinar de important într-o carte. Fără el nici nu merită să dai drumul pe piața unei cărți. Și nu în ultimul rând vine primul lector de după terminarea tuturor operațiilor, acel ochi, i se zice vigilent, care îți spune în mare așa: m-a impresionat partea aia. Cred că acolo aș mai fi citit. Și de obicei eu dau cuiva să citească la finalul finalurilor, ca să zic așa. La Ferenike însă,  n am mai făcut lucrul ăsta. A fost și timpul foarte scurt și n-am mai apucat, dar m-am bazat pe prima lectură, a Lidiei Bodea, care este foarte atentă, este și directorul editurii Humanitas, dar este și un lector extraordinar de atent.  Și am ținut cont de cuvintele ei, chiar de la început, și după prima mea lectură am făcut niște modificări pe textul romanului și nu-mi pare rău deloc pentru că asta înseamnă cartea, asta înseamnă joc: să-l perfecționezi, să curăți, să mai mături un pic pe acolo. Adică nu-l dai chiar așa, ai respect pentru cititor, nu le dai cititorilor tăi chiar așa, prima ta formă, să îi superi, să-i jignești, să le faci rău, să le arunci o umbră peste lectură. Ci trebuie să le dai partea ta cea mai bună.

AA. Și partea cea mai bună, nu numai în cărțile dumneavoastră, partea cea mai bună a dumneavoastră, ca să explicăm de ce avem pe masă și această revistă (Ficțiunea), partea cea mai bună a dumneavoastră poate fi găsită și în această revistă pe care ați și fondat o. Da, am fost printre fondatorii revistei Ficțiunea. Am fondat grupul Ficțiunea, de fapt și acum m-am retras de la revistă, de mai mult timp, de prin februarie. Nu mai sunt deloc implicată, pentru că n-am mai avut timp. Dar e acolo o echipă extraordinară și eu sunt în legătură permanentă cu ei, pentru că am rămas legată sufletește și intelectual de revista Ficțiunea, care apare o dată pe lună. E o revistă așa, cu pagini îngălbenite, te duce într-un alt timp.  Directorul este Șerban Pavlu, actorul, dar e o echipă extraordinar de activă, începând cu scriitorul Petre Nechita, care e și jurnalist, îl știi cred că din presă. Apoi, profesori de la Litere: Marius Nica de la Literele de la Ploiești, Ciprian Handru, doctorand la Litere. Deci lume care e foarte preocupată și așa, din afară privind, acum îmi este dragă de pe poziția de cititor. Din când în când trimit câte un text, să știi că atunci când mă vezi în revistă, sigur n-au avut ce să pună acolo și mă sună în ultimul moment să le trimit un text. Dar cam asta e acum singura mea relație cu Ficțiunea. Ea se găsește în librăriile Humanitas și în librăriile Cărturești, în fiecare lună. Costă 10 RON, chiar e cea mai ieftină, cred că revistă de genul ăsta. Și are un site foarte bun, ficțiunea.ro, unde apare săptămânal câte un număr.  Și are mulți colaboratori, are o temă, tema de de pe luna asta, iunie, este Bârfe, zvonuri, ficțiune. E o revistă de artă hibridă, cu actori, regizori, fotografi, pictori, scriitori, lume din toate zonele artei. 

AA. Mai apucați să citiți?

DR. Da, categoric. Cititul e așa, o meserie! Am pasiune pentru documentele vechi în continuare. Chiar și acum când scriu despre Ferenike, tot mă mai întorc din când în când la secolul fanariot. Și citesc în general romane de ultimă oră, romane noi, proaspăt traduse. Mă mai uit pe net să văd ce se întâmplă în lume și care sunt cărțile premiate. Nu citesc în momentul în care mă apuc de scris, atunci nu citesc nimic ca să nu mă contaminez, dar în rest, da, sunt în permanentă legătură cu scrisul.

AA. Vă mulțumesc. Am credința că veți fi în permanentă legătură și cu toți cei care vă citesc și, printr-un asemenea dialog, vă oferiți dumneavoastră lor. Și sunt convins că toți vă primesc cu mare bucurie. Am văzut la ultimul târg de carte, la lansările dumneavoastră că oamenii sunt interesați să vă cunoască, să vă simtă, nu doar să vă citească toate cărțile și slavă Domnului sunt foarte mulți cititori, dar vin cu o îmbrățișare de fiecare dată către către dumneavoastră. Sunt absolut convins că multe dintre cărțile dumneavoastră locuiesc în interiorul cititorilor.

DR. Așa îmi place și mie să cred. Adevărul este că nu știu, nu cred în relațiile convenționale. Între mine și cititori e o relație de iubire, iar ei știu că pun de fiecare dată acolo, în fiecare roman, câte un bilețel de amor pentru ei.

AA. Cred că mulți ar putea să spună „eu sunt Ferenike și eu sunt Cornel și eu sunt Mițulica„ - și toate aceste personaje pe care dumneavoastră le-ați creat și care vin să ne arate și nouă drumul așa cum Balzac v-a arătat dumneavoastră drumul social.

DR. Asta e ideea. Dacă o carte nu-și găsește oameni care să se identifice poveștii, înseamnă că e ceva la mijloc grav. Și îmi place atunci când îmi spun oamenii că se recunosc sau se regăsesc în paginile cărții. Este vorba despre lucruri veridice, dacă nu cumva realiste, 100% cum am spus, dar este vorba și despre o viziune care este subiectivă și de-a lungul vieții m-am convins că adevărul este relativ și nici nu merită să stricăm atâtea vorbe pe el. În schimb, există un adevăr al fiecărui om și mai ales al scriitorului, care se numește viziune artistică. Și cu cât se regăsește mai multă lume în acea viziune, cu atât te afli mai aproape de acel supraestimat adevăr.

AA. Vă mulțumesc. Vă mulțumesc pentru că ne-ați permis să pătrundem în interiorul cărților dumneavoastră. E mare lucru să ne aflăm între copertele unei cărți și e mare lucru nu doar să le citim, e mare lucru să să le trăim, să tragă așa, din interior, să ne tragă de mână și să ne ducă și pe noi în aceste povești. Nu degeaba cred că sunt cărțile dumneavoastră atât de iubite pentru că au această putere tămăduitoare.

DR. A, mulțumesc frumos. Sper să fie așa. Adică deja mi-ai spus niște lucruri… ! încât câteva nopți n-o să mai pot dormi. Mă voi gândi la ele și le voi scrie.  Dar voi scrie cu siguranță asta. Da. Zilnic. 

AA. Sărut mâna și vă mulțumesc încă o dată.

DR. Și eu mulțumesc.

AA. La revedere, dragilor. Vă mulțumesc și vouă și până la o ediție următoare, nu pregetați să dați fuga pe site-ul Humanitas și să vă comandați cartea dacă nu ați comandat-o încă. Toate cele bune până la o ediție viitoare. Să aveți lecturi plăcute.