Într-un document de la finele secolului al 17-le e consemnată o rețetă de vin, demnă de ținut minte: în mustul proaspăt, se pune un săculeț de pânză rară, cu următoarele plante: două mâini de flori de lăuruscă, uscate bine la umbră, aceeași cantitate de flori de soc, uscate și ele, plus coriandru pisat (dar nu făcut pulbere). Mustul fierbe și se face vin, luând cu el și calitățile miraculoase ale acestor plante. Toată operația durează 10-12 zile, iar cantitățile sunt pentru un butoi de 10 vedre. Butoiul e închis și ținut pentru zilele importante.
Acest vin putea fi vândut la preț bun.
Unii bucureșteni îl băgau în crame, ca vin de import, alții îl vindeau pe la cucoane, ca leac de iubire. Cei mai mulți îl scoteau pe piață după sărbătorile iernii, când se termina vinul, ca să ia pe el un preț bun.
Printre cei care cunoșteau această rețetă se număra și fata unui băcan din Lipscani. Spre deosebire de alții, aceasta știa cu exactitate când să culeagă floarea de lăuruscă.
Pentru cine nu-și amintește, planta asta e vița de vie sălbatică. Face struguri mărunți și cam acri, iar în copilăria mea a existat o astfel de viță, pe care o cultivam în grădină, special pentru flori. Așa că mi le amintesc bine: o inflorescență albă, un ciorchine cu flori minuscule, înrudite cu socul. Floarea asta, uscată cu artă, dezvoltă o aromă, aducătoare de vise și de reverii amoroase.
Iar fata băcanului cunoștea bine potecile și soiurile de viță. Avea chiar o tufă anume, pe la intrarea în Andronache, o viță bătrână, care într-o anume zi, de pe la începutul lui iunie, începea să răspândească în jur un abur fin, un fum viu, pe care se legănau dorințe neîncercate de nimeni.
Vița aceasta, agățată de niște stejari, era atât de veche, încât tulpina i se îngroșase ca la pomii bătrâni și se întinsese de-a lungul timpului pe o suprafață destul de mare. Sub ea își făceau vizuină vulpile și aricii.
Fata băcanului umplea traisa cu ciorchinele parfumate și-o lua spre casă, fără să știe că pe urmele ei venea un zeu bătrân, învăluit în parfumuri.
Pe vremuri, acesta făcuse parte din alaiul bacantelor, obișnuind să danseze pe cârceii de viță. Dar cu timpul, schimbându-se zeii și dispărând cu totul bacantele sale, micul zeu a rămas pentru todeauna legat de o viță de vie, strămoașa acesteia, din Andronache.
La începutul verii o însoțea pe fata băcanului, petrecându-și vara la umbra unui zarzăr și între ferestrele casei, unde aceasta păstra florile parfumate. Iar toamna, când se făcea vremea vinului, intra cu bucurie în butoi. Aceasta era partea fericită a vieții sale. Câteva luni trăia dionisiac și total.
Prin februarie, când fata băcanului vindea vinul, în amintirea Anthesteriilor din tinerețe, plăpândul zeu risipea în pahare o parte din dorințele lui cele mai vechi.
În luna februarie a anului 1741, Bucureștiul a fost cuprins de o molimă neobișnuită. Dorințele cele mai ascunse au ieșit la plimbare și femei, care până atunci ziceai că sunt gata de călugărie, au început să iasă noaptea din casă și să-și facă de cap. Nevasta unui armaș s-a dezbrăcat în plină zi și a traversat strada până la băcănie, unde fata, amatoare de delicatesuri vinicole, îi pregătise un nou clondir. În podul Academiei de la Sava au fost descoperire niște fete de condiție bună, trăgând la măsea. Mai mulți bărbați au fost prinși în iatacuri în care nu aveau ce să caute. Au avut loc mai multe divorțuri, iar mitropolitul a făcut o listă cu destrăbălările târgului, pregătit să le dea cititire, cu nume șli adrese complete. Dar au fost și nunți multe, pasiuni și iubiri bune de scris în cronici.
Toate faptele se legau, după cum v-ați dat seama, de vinul preparat de fata băcanului. Chiar și aceasta o luase razna, căci de câte ori cobora în pivniță să pregătească vreun clondir de vânzare, se umplea de dorințe nebune.
Și, ce era ciudat în povestea asta, noapte de noapte, clientele și clienții vânzătoarei de vinuri, avau același vis, care nu peste mult a făcut înconjurul orașului. Toți îl visau pe micul zeu, care lua înfățișări varii, trecând cu ușurință de la chipul unui efeb la fața hâtră, a unui bărbat mâncat de plictisuri. Și în ciuda acestor metamorfoze, toată lumea știa cine este și tot orașul îl adora. Prin piețe, pe sub scările hanului, în cafenele sau în Dealul lui Filaret, mahalagiii își povesteau visele, întrecându-se în a face portretul zeului adorat. Pe la sfârșitul lunii februarie îi închinaseră și un cântec, care s-a păstrat multă vreme printre filele unei evanghelii și pe care l-a reprodus parțial pitarul Deleanu pe spatele unui tablou. De acolo aflăm că era tânăr și bun dansator, că iubea floarea de lauruscă, din care știa să împletească ghirlande.
Cum lucrurile s-au perpetuat an de an, căci fata băcanului avea acum cea mai bănoasă afacere, bucureștenii au acceptat existența acestui zburător blând, care și astăzi își ptrece primăverile în aceeași viță sălbatică și iernile în butoiul de vin. Unii îl numesc Dragobete. Alții îi zic amantul din vis.
