Una dintre străzile legendare ale orașului este și strada Fântânii, care și-a luat numele de la Cișmeaua Roșie, aflată pe Calea Victoriei, coborând pe lângă mai multe fântâni largi, cu jgheaburi și bănci de odihnă, ducând până departe, pe lângă niște case cu balcon alb, rămase și ele în memoria orașului, pentru că de acolo a dispărut o fată, cândva prin veselii ani 20 și ceva.
A fost zarvă mare și s-a scris prin presă, mai cu seamă în „Dimineața” și sunt multe referiri la fata asta, dispărută cred prin anul 1924. N-a fost găsit niciun indiciu, dispariția ei a rămas încă unul dintre misterele Bucureștiului.
Mulți au spus că fusese răpită, dar erau și unii care credeau că fugise din dragoste. Cânta la pian și niște vecini o mai auzeau cântând încă pe la amiază sau seara.
Poate că lumea ar fi uitat-o, dacă în anul ăla, de Sânziene, fata n-ar fi apărut noaptea, ca stafie, prezicând viitorul vecinilor ei, care, speriați, chiar a doua zi scoseseră casa la vânzare. Le spusese că e locuită de duhuri, ea însăși fiind unul dintre ele, iar ei o crezuseră pentru că avea vocea ei, de neconfundat, care părea venită de pe lumea cealaltă.
Faptele s-au rostogolit prin oraș, iar anul următor, încă de prin luna mai se vorbea despre fata din strada Fântânii, multă lume așteptându-se ca ea să apară și de data aceasta, în noaptea solstițiului, să facă o predicție, să spună ceva.
La miezul nopții se adunase ceva lume pe la casa cu balcon alb. Stăteau în stradă, dar și pe garduri, mai ales la casa vecină, între timp vândută unor tineri, care așteptau și ei pe verandă.
A bătut ceasul 12. Pe strada Fântânii s-a lăsat o tăcere sinistră. Câteva minte n-a fost nimic, apoi a început să se audă o pală de vânt, un șuier moale, imediat urmat de șovăielile oamenilor, unii dintre ei pregătiți deja s-o ia la picior. Apoi un pian a clămpănit câteva secunde, ca și cum cineva ar trecut câteva degete peste claviatură. S-au auzit pocnituri fine și nu după mult glasul fetei. Era sigur ea. Și-a spus numele apoi a întrebat de un anume Vărzaru. Acesta a ieșit din rând cu pălăria în mână. Toți ochii erau pe el. Nu-l cunoștea nimeni, dar la câteva zile după aceea se știa totul: unde locuiește, cu se ocupă și ce planuri de viitor își făcuse. În noaptea aia era încă un necunoscut, un om cu o pălărie cam largă.
Vocea fetei părea că vine de sus, dintr-o lume adâncă. Mâine pe la prânz, a spus vocea, să te duci în Smârdan, la nr-ul 5, și s-o ceri de nevastă!
Apoi s-a lăsat liniștea. Nimeni nu știa ce să zică ori dacă era cazul să întrebe ceva. Noaptea adusese răcoare și parfum de tei risipit, dar vreun ceas nimeni nu s-a mișcat. Abia după aceea au început discuțiile și s-a dovedit că iubita acelui Vărzaru chiar locuia pe strada Smârdan la nr-ul indicat.
Lumea a plecat acasă îngândurată, iar noapte aia peste oraș s-au lăsat vise de Sânziene, din care nu lipseau nici pianul nici glasul misterios.
Vărzaru și-a făcut datoria și s-a însurat cu fata din strada Smârdan.
Cât despre casa cu balcon alb, ea a rezistat multă vreme, învăluită într-o aură de mister. Tinerii care cumpăraseră alături, s-au extins și peste curtea fantomei.
Și-aici e momentul să spun că acești tineri au făcut primele experimente radiofonice, iar nu peste mult au contribuit la înființarea primei stații de radio, care, asistată de fantomele locului, a creat o tradiție. Așa se face că și în ziua de astăzi e acolo Radiodifuziunea Română.
Prin urmare, când treceți pe-acolo, ciuliți urechea: mai ales pe RRA se aude uneori un pian, la emisiunile de știri sau când e invitat acolo un prozator prieten cu fantomele, cum sunt eu.
