I s-a spus multă vreme Răscrucea de la Șerban Vodă, pentru că în fața acestui han se întâlneau, ca și astăzi, mai multe străzi. Într-o parte, pe locul actualei Bănci Naționale, era hanul, clădire falnică, rămasă în scripte și-n amintiri. Iar în cealaltă parte a Lipscaniului, se afla Hanul Greci (mai înainte Biserica Gheormei Banul), actualmente Art Safari.
În secolul al 18-lea, intersecția era mai largă iar de jur împrejur se aflau prăvălii, unele în hanuri, iar altele în mici case cu balconașe și cu uși boltite. Printre ele se ridica frunzișul de tei. Aici se întâlneau, ca și azi, strada Lipscanilor, numită așa din cauza prăvăliilor lipscănești, Academia Domneasca, terminată aproximativ în spatele hanului lui Șerban, continuată de o stradelă care s-a lungit peste ulița Nemților, devenind astăzi strada Smârdan, piața lărgindu-se ca o burtă spre Dâmbovița, asaltată de ospătării cu grădini, în care petreceau până la ziuă disperații și muhaielele Bucureștiului și cine se mai nimerea să treacă pe-acolo.
În răscrucea aceasta era și-un roșcov, atât de bătrân, încât, dacă bătea vântul, scârțâia ca o ușă, iar prin păstăile din vârf, la care nu ajungea nimeni, trecea vijelia ca printr-o sută de troace. În secolul al 18-lea circula zvonul că la rădăcina acestui copac ar fi fost îngropat un misterios glob de opal.
Astăzi e acolo un X, desenat cu cretă albă, ca să se știe și să se șteargă.
Pe undeva, pe lângă o prăvălie a Hanului Greci, se înălța un foișor verde, de unde un crainic anunța într-o pâlnie cele mai importante vești. Și, măcar o dată pe zi, apărea o noutate, trecută prin tot orașul, de la un foișor la altul, încât în mai puțin de jumătate de ceas toată lumea afla ce era de aflat.
Piața Lipscani era plină de lume, încât trăsurile se strecurau greu. Samsarii și precupeții se învârteau, lăudându-și marfa, iar în fața prăvăliilor se opreau oameni nehotărâți.
Aici, în această răscruce, a ajuns odată un machedon, cu buzunarele goale. Singura lui avere era o scripcă și-a început să cânte. Trecătorii miloși i-au aruncat câte un ban, iar la sfârșitul zilei, omul și-a investit câștigul în mărgele și alte dichisuri. În mai puțin de un an, a ajuns negustor înstărit. Iar povestea lui s-a tot plimbat prin oraș. Au mai fost și alții, printre care o fată, care inspirată de povestea cântărețului îmbogățit, s-a apucat și ea de cântat. Nu avea cine știe ce calități vocale, cu toate astea, lumea a îndrăgit-o. Bani n-a primit, dar a ajuns să fie curtată de mulți bărbați.
În fine au urmat alte cazuri de oameni care și-au împlinit dorințele, cântând în această piațetă. Iar cuvintele așejate unele peste altele au tranformat locul într-o adevărată incintă a miracolelor.
Mulți cred că nu e bine să povestești despre multele întâmplări ale locului, din care cauză vorbesc în șoaptă. Dar chiar și-așa o poveste a uimit multă lume și încă mai e spusă și cred că și voi ați auzit-o măcar parțial.
Se spune că într-o noapte anume din iunie, nu mult după miezul nopții, când încă veselia e în toi, iar străzile Centrului Vechi sunt încă pline de lume, în acea intersecție de pe Lipscani, plouă timp de 16 secunde. E o ploaie fină, ca un fâs de parfum, iar în stropii infimi locuiesc milioane de spiriduși, ființe eterice, înrudite cu ideea de care nu poți să scapi, cu visul care îți zboară din minte la ziuă, cu presimțirea care te înfigurează, în sfârșit, sunt înrudite cu torsul motanului și cu alte ființe de spumă, care în vechime aveau fiecare numele ei: Rusor, Tutellina, larii și averuncii, pe unul îl știți prea bine – se numea Ene.
Pe cine îl prinde ploaia asta rămâne cu spiridușii pe cap un an încheiat.
Deși abulic, zăpăcit, enervant și pentru mulți bun de ucis, omul plouat pe Lipscani e în stare de cele mai neînchipuite fapte din câte se știu. Compune melodii nemuritoare, scrie povești ori face plăcinte pe care nimeni nu e în stare să le mai uite. Poate fi orice vrea el. Numai că puțini fac ceva. Copleșiți de vitalitatea micilor zei, mulți plouați dorm tot anul, apoi se feresc să nu-i prindă ploaia din nou pe strada Lipscani.
Astăzi piațeta e ocuptată de cântăreți ambulanți. Unii cântă pentru un ban, alții sperând să capete forța globului de opal.
Aș zice că această intersecție merită așezată pe harta celor mai importante locuri din București.
