Când mă gândesc la autografele colecționate de-a lungul vremii, cel mai des îmi apar în minte cuvintele astea: cu prietenie.
Nu pun la socoteală acele cărți ale copilăriei, care veneau cu dedicație de la bunici, de la unchi și de la părinți, cărți cu pagină de gardă lucioasă, care parcă-i obliga să-și lase semnătura acolo, pentru veșnica pomenire. Nimeni nu le pune la socoteală, așa că le voi lăsa deoparte, pomenind doar perioada de școală, când în special profesorii simțeau periodic nevoia să-mi cumpere cărți, pe care mi le făceau cadou, cu autograf. Și-acum mai păstrez Batrahomiomahia cu scrisul nervos al profesorului meu de greacă din timpul liceului. Tot el mi-a adus Istoria literaturii elene cu o dedicație din partea Adelinei Piatkowski. Evident, profesorul îmi scria întotdeuna ceva de genul cu „încredere deplină în inteligența ta”.
De la scriitori am luat mai târziu autografe, rar de tot.
Prin școala noastră mișunau scriitorii, aduși la orele de română sau invitați la multele reuniuni comuniste. Cel mai des venea Emil Brumaru, fiind și foarte implicat în acțiiunile iedologie ale acelei lumi. Nu aveam pe-atunci „cultura” autografelor, așa că nu le acordam importanță.
Îmi plăcea să-mi aleg cărțile și mi se părea destul de aiurea să-i cer unui scriitor să se semneze pentru mine. Și, ca să recunosc, nici nu aveam un respect special pentru scriitorimea comunistă. Totuși, printre tipii tunși, frizați și cu cravata-n gât, printre femele împachetate în taioare, mai apărea din când în când și câte o pălărie de pe vremuri, iar prin Sărărie fâlfâia pelerina de poet a lui Mihai Ursachi, care, evident, nu era chemat la școală. Însă toată lumea știa că el este Poetul acelui oraș. Bineînțeles, lui nu-i cereai autograf! Îi recitai versurile, de la distanță, notându-ți data la care te-ai întâlnit cu el, fără s-o mai poți uita vreodată.
Totuși, primele mele autografie sunt de prin perioada liceului, generate de aceste întâlniri tovărășești, pe care le-am pomenit.
Mi-aduc aminte că odată a venit să ne vorbească Ana Mâșlea. Era o doamnă în vârstă, poate c-avea anii mei de-acum, foarte distantă, cu un discurs monoton. De autograful ei îmi amintesc cel mai bine, primit pe un volum subțirel, așa cum sunt în general cărțile de poeme. Am purtat o mică discuție. Stăteam în picioare lângă catedră, la oarecare distanță, îi cercetam mâinile grăsulii, care se mișcau fără grabă. Nu mai știu ce mi-a spus, dar multă vreme am rămas cu impresia că între noi se stabilise o legătură fără moarte. Credeam că văzuse ce zace în mine, îmi văzuse viitorul, iar privirea ei mă încuraja să dobor munții. Dedicația făcea o referire la titlul volumului, apoi urma nemuritorul „cu prietenie”.
Fiind pentru prima oară când cineva îmi scria cuvintele astea atât de „complexe”, m-am simțit împortantă. Apoi, de-a lungul timpului am constatat că mulți scriitori alegeau să scrie aceste două cuvinte atât de prozaice, chiar bizare, dacă te gândești că prietenia asta, promisă de un scriitor, rămâne să plutească într-o zonă, prin care de multe ori mintea cititorului nu mai poposește vreodată. „Cu prietenie” – asta mi-au scris după aceea zeci de alți scriitori, încât începuse să mi se pară normal ca orice dedicație să se încheie cu aceste cuvinte abuzate, lovite de demență. Cei mai mulți scriau ceva despre carte, despre speranțele lor că acea carte te va lega de ei pentru totdeuana, te va lumina, își va schimba viațtă și multealtele. Ca imediat după aceea să arunce acel monoton „cu prietenie”, care pentru mine ajunsese un fel exact ca ștampila poștală.
Unul dintre scriitorii aceștia a fost Marin Sorescu. Pe coperta a patra era poza lui, desigur, alb-negru, bust îmbrăcat cu o vestă. Mi-a povestit mult despre vesta aia, mi-a spus că este kaki. Se aștepta ca eu să comentez, dar am tăcut din prudență. Apoi mi-a mărturisit că primise acea vestă cadou de la Mircea Eliade. Erau anii tulburi, ai dictatorii, așa că nu l-am crezut. Dar nici n-am comentat. Am stat de vorbă vreo două ore și mă așteptam la o dedicație specială. Însă mi-a scris o ceva scurt, referitor la titlul volumului, și evident, nelipsitul „cu prietenie”. Ne-am mai întâlnit și după aceea, de multe ori chiar, iar de fiecare dată mi-a scris același lucru.
Recunosc, este comod și aproape incolor să scrii „cu prietenie”. E ceva mai onest decât „cu drag”, care chiar e sec și penibil.
Când am am început să dau autografe, mi-am propus să nu scriu nicodată sintagma asta. E adevărat nu întotdeauna am fost inspirată, tocmai de-asta adeseori prefer să scriu o urare, decât să fac nu știu ce legământ de prietenie, de care n-o să mă țin.
Voi ce dedicații ați primit lângă autografului unui scriitor?
