A locuit mulți ani pe Șelari, în subsolul unui imobil, care avea la etaj o fabrică de umbrele. Uneori făcea figurație la teatru, alteori poza pentru câte un pictor, dar de cele mai multe ori putea fi văzută pe trotuarele din Șelari sau pe străzile învecinate, cu o umbrelă roșie, făcând reclamă pentru fabrica de umbrele. Nu câștiga mult, dar avea ocazia să-și etaleze rochiile, să-și arate silueta și să învârtă umbrelele în fel și chip, făcându-te s-o privești și să n-o mai uiți. Era elegantă. Avea și ceva șarm.
Norocul ei a fost că fabrica de umbrele a început să-și facă reclamă în Universul. Își prezentau gama și dădeau adresa, dar de la un timp au pus alături și fotografia ei, cu o umbrelă imperială, bună de luat și pe ploaie și-n mijlocul verii.
Într-una din zilele anului 1928, a izbucnit un scandal bizar, care a schimbat niște vieți. Inițial, s-au declanșat mai multe discuții despre cinematograful sonor. Un articol vorbea despre nocivitatea filmului cu „vorbire”, relatând că actrița Pola Negri era de-a dreptul oripilată. Apariția filmului cu voce ar fi putut să transforme totul în teatru, să compromită ideea de cinema.
Disputa s-a întins pe străzi și prin cafenele și poate că s-ar fi stins dacă cineva n-ar fi observat și reclama de alături, care prezenta umbrelele fabricate în strada Șelari. Cum este posibil, a spus acel cineva, rămas până în ziua de azi anonim, ca alături de probleme serioase, în același ziar în care e publicată fotografia reginei, să apără și o farfuză?!
Câțiva ochi s-au lipit de ziar, câteva buze au murmurat, iar cuvântul a prins, transformându-se repede în musculiță care nu te mai lasă în pace.
Într-adevăr, fata cu umbrelă, aplecată puțin în față, avea ceva iritant, aducea o boare de vară, o ploicică de pietre, gata să ți se strecoare în pantofi. Avea și un zâmbet obraznic. Era provocatoare și și în mod evident nu avea legătură cu umbrelele din Șelari. Era decoltată, avea o bretea de la rochie căzută rău. În fine, nu se putea spune c-ar fi fost imorală, dar te făcea să te gândești la întâlniri clandestine, la cuvintele deocheate. Nu era vulgară, ci doar cochetă. Chiar vădea anumite înclinații spre eleganță, dar cu toate astea, rămânea o farfuză pentru oricine se uita în ziar.
Nu-ți era rușine cu ea într-un local din vecinătatea fabricii de umbrele, dar n-ai fi prezentat-o la rude. Nu putea fi numită nici măcar ușuratică. Ci doar farfuză. O cochetă cu potențial indecent, care te făcea să te gândești la posibile fapte blamabile.
Și de aici a început uraganul. Gurile masculine șopteau cu plăcere cuvântul, la cinema, pe bulevard, scuturând țigara în scrumieră, în timp ce sorbeau șprițul, ori când așteptau trenul, pe coridoarele ministerelor, pe la hipodrom sau prin paturile amantelor, încât, oriunde te-ai fi dus, ți se furișa în ureche cuvântul farfuză.
Săptămâni multe s-a vorbit despre ea. Chiar și după ce reclama a fost schimbată, discuțiile au continuat, iar fata asta, care abia trăia de la o slujbă la alta, s-a transformat peste noapte în domnișoara Farfuza.
Nu putea să mai iasă pe stradă, nu mai putea să-și găsească de lucru. Viața ei era praf, nu din cauza unei poze, ci a unui cuvânt. Puternic, înfipt, pregătit să parvină. De unde era inofensiv inițial, desemnând o persoană cu multe pretenții, ușor caraghioasă, superficială și fandosită, destinată unei vieți nu tocmai complexe, a degenerat pe parcurs, ajungând în zilele noastre aproape egal cu prostituată. Ceea ce e nedrept, pentru un cuvânt care-a bătut drum balcanic, într-un buzunar de șalvari, îndulcit de lumea galantă, apoi de-a dreptul sleit de niște buzele subțiri, misogine, de niște oameni lipsiți de compasiune și de imaginație.
Farfuza n-a îndrăznit să deschidă gura, a părăsit Bucureștiul și plăcerile ei. Doi ani a trăit letargia înfrângerii, într-un fund de provincie, până într-o zi, când din senin a luat trenul, povestind, oricui era dispus s-o asculte, despre bucuria de-a răsuci o umbrelă.
A străbătut străzile fericită, că lumea n-o mai știa. N-o oprea nimeni, n-o fluiera nicio gură.
În sfârșit a ajuns în Șelari, iar în clădirea, unde locuise pe vremuri, la parter era acum un magazin cu vitrină, ticsită de umbreluțe și pălării, de fulgarine și șaluri impermeabile. În centru trona un manechin cu bustul îmbogățit de niște sâni, exagerat ridicați, încât își venea să crezi că i-a luat vântul și-avea de gând să-i ducă departe, pe toate străzile dimprejur.
Pe firmă scria La Farfuza, iar lumea îl citea cu satisfacție și cu îndepărtata amintire a unei zile în care cuvântul cucerise orașul.
Fosta farfuză s-a rezemat de vitrină, sfârșind așezată pe trotuar. Toate speranțele ei se spulberaseră: n-avea să mai învârtă vreodată umbrela pe strada Șelari. Până și numele rău era luat, iar lumea trecea cu indiferență pe lângă ea. Până la urmă cineva i-a aruncat un ban și nu după mult a primit și-o bucată de pâine. Nu se putea mișca, nici n-avea vreun plan ori vreo legătură, vreo mână gata să-i cadă pe umăr.
Cu timpul a acceptat să trăiască la umbra Farfuzei cu manechin și vitrină, întinzând mâna pentru puțină atenție. Dormea prin subsoluri, se târa prin grădinile din spatele magazinului. Toată viața ei s-a scurs pe Șelari, ceea ce cred că ne îndreptățește s-o considerăm un loc bun de vizitat, consacrat integral unui cuvânt, ba chiar am putea-o redenumim strada Farfuzei.
