În anul 1923 s-a pierdut un câine, iar proprietarul a dat anunț la ziar, promițând recompensă. O lună întreagă bucureștenii au citit despre câinele ăsta și despre suferința stăpânului său, care-și dăduse adresa pentru eventualii descoperitori ai câinelui său pierdut. Nu era un lucru ieșit din comun, la vremea respectivă mulți oameni își scriau adresa pe stâlpii de iluminat, pe ferestrele cafenelelor, dar mai ales pe zidurile Universității, unde puteai să citești suferința, căutările și speranțele unor persoane cu suflet curat.
Omul care pierduse câinele se recomanda în ziar ca fiind filantrop, așa cum ai zice cizmar ori vânzător, cântăreț sau mai știu eu ce. Ceea ce trebuie să recunoaștem: suna bine. Filantropul locuia pe strada Batiștei, într-o casă modestă, încât n-ai fi zis că e cine știe ce bogătan. Dar nu trebuie să judecăm omul după o amărâtă de casă. Poate nu era decât un punct de lucru, o haltă, un loc de cafea.
Câinele său, pe nume Napoleon, ieșise pe poartă și dispăruse instant. Nu avea o rasă trecută în cronici, ci era bucureștean, cu sânge autohton de nenumărate generații, poate un maidanez, făcând parte din elita lătrătorilor cu rădăcini acum 200 de ani. Anunțul nu spunea decât că e alb și că purta o eșarfă pepită, din mătăsică de China.
Filantropul stătea în grădină și-și scutura pipa, când, în fine, a apărut un om cu un câine. Era palpitant, era neașteptat, a spus el. Omul a povestit cum găsise câinele sub copertina măcelăriei de la Boteanu, un câine alb, cuprins de o mare tristețe. Povestea avea detalii, iar găsitorul, părea pătruns de întâlnirea cu câinele. Recunoștea că îi cumpărase eșarfa, sperând să-l înveselească.
Filantropul a zâmbit, a cercetat animalul și-a făcut semn că din păcate se înșelase. Acel câine, deși potrivit cu descrierea, nu era totuși Napoleon. Dar pentru că tot venise, s-a oferit să le facă o fotografie, ca să omagieze în felul ăsta fapta bună a omului care freca între degete lanțul unui câine, atât de asemănător cu cel dispărut. A lăsat pipa și a luat aparatul, un obiect insolit. Filantropul era foarte amabil, iar omul cu câinele s-a așezat în grădină, pentru câteva poze care aveau să-l ducă departe în timp.
Zilnic venea cineva cu un câine, iar filantropul îl aștepta în grădină.
După numai o lună, se adunaseră multe poze cu câini albi și oameni loviți de un gând generos și de speranța într-o recompensă bănească.
Privindu-le astăzi te întrebi cum de oamenii respectivi se fotografiaseră cu un câine. Mai ales că unii, respectând indicațiile filantropului, îi țineau lăbuța cu eleganță, părând că sunt gata să i-o sărute. Erau femei și bărbați, copii și oameni în vârstă, care găsiseră fiecare câte un câine alb, ori măcar gălbui, aproape imaculat sau tăvălit prin praf și prin mărăcinii maidanelor. Un copil își lăsase câinele să-i pună două labe pe umăr. O femeie își țuguia buzele la botul lui. Alții stăteau cuminți lângă câine, ca și cum ar fi avut și ei coadă. Erau persoane diverse, câini diferiți. Și până la urmă e chiar înduioșător să privești o fotografie cu un om și un câine.
Cum se dusese vestea despre fotografii, numele lui Napoleon călătorea intens pe toate străzile, lăsând în urmă imitatori și amatori de povești, încât chiar și astăzi mai e câte cineva care vorbește despre trecut, pomenind numele, fără să se mai știe că a fost doar un câine.
Filantropul s-a dovedit artist, pentru că pozele lui au circulat repede, continuând și în ziua de azi să fascineze. Multe dintre ele au devenit cărți poștale, pe care le colecționau fetele. Altele au ajuns pagini de calendar. În anul ăla, mulți câini au primit numele lui Napoleon, iar preferințele pentru cei albi au crescut foarte repede.
Cât despre filantrop, a pus bazele unui afaceri cu tipărituri de cărți ilustrate, reproduceri după tablouri și calendare.
N-a avut niciodată un câine, n-a vrut să-și coboare muzele în lumea profană. Ar fi putut să fotografieze orice, dar a ales și aș propune ca, în memoria lui, să considerăm Batiște, strada câinilor albi.
