Ca simbol al devenirii spirituale, dar și al restricțiilor resimțite cu durere de ființa tânără, școala este mai degrabă un simbol defintoriu pentru relația dintre individ și societate, decât o temă literară. Majoritatea scriitorilor evocă propriile experiențe de școlari sau definesc caracterul unui personaj prezentând în ambele cazuri conflictul insurmontabil cu prima autoritate socială pe care viața o aduce în scena istoriei individuale. De cele mai multe ori, în centrul experienței se află problema libertății de gândire. Nemulțumirea față de sistemul memorării și față de superficialitatea pregătirii devine aproape un leit-motiv al scrierilor literare. Ion Ghica, vorbind despre dascălii greci din timpul domniilor fanariote, notează cu umor: Fără noțiuni serioase de istorie, fără filozofie și fără elemente de matematică, te lua de mână și te ducea într-o duminică, la părinți, zicându-le cu îngâmfare: "Băiatul a isprăvit cartea!" Vestea se ducea din dascăl în dascăl, până la palat; și dacă erai de părinți bogați, vodă te îmbrăca cu caftan și te însura cu fie-sa, cu nepoată-sa ori cu vreo fată din casă, uitată de Dumnezeu (Dascăli greci și dascăli români).
Deși evocată cu nostalgie și sentimentalism, școala românească are limitările ei. Adăpostite de bisericile Udricani, Sfântul Gheorghe și Colțea, primele școli publice, făcute pentru copiii micilor meșteșugari și precupeți din mahalale, apar în mintea scriitorului printr-o imagine înduioșătoare: pe prispa bisericii, sub albastrul cerului, copiii citeau și scriau pe genunchi și pe brânci. Desigur, și această școală oferă puțină învățătură, dar suficientă pentru a obține un post de funcționar public: școlarii învățau să țină ison cântăreților din strană, să citească Apostolul, să zică Tatăl nostru și Crezul și să meargă de-a-ndărătele cu sfeșnicul într-o mână și cu cădelnița în cealată dinaintea preotului când ieșea cu sfintele daruri (Școala acum 50 de ani).
Cei mai norocoși dintre absolvenți erau recrutați de biserici și deveneau preoți, cu timpul. Deși învățau doar să scrie, să citească și să cânte, învățătura era foarte serioasă pentru că dascălul era înarmat cu o vargă, iar în cazuri mai delicate își folosea și papucul: Apoi să fi dus sfântul pe vreunul să nu-și știe lecția, că dacă nu-l ajungea cu nuiaua, apoi scotea imineul din picior și-l azvârlea după dânsul cu un "Fir-ai al dracului cu ta-to și cu mă-ta că n-ai învățat matima" (ibidem).
Și în Amintirile. lui Creangă se poate remarca același amestec de pioșenie și teamă față de școală; în Humulești, părintele Ioan de sub deal inițiază primele cursuri de instrucție școlară într-o chilie din curtea bisericii și stimulează sârguința școlarilor tot prin metode coercitive.
Preocuparea pentru imaginea școlii se manifestă mai cu seamă în pagini autobiografice (Caragiale, Delavrancea, Sadoveanu), în care instituția se se reduce la un dascăl, personaj evocat cu evlavie și emoție sau, dimpotrivă caricaturizat. Dincolo de aceasta se află dorința de a ieși de sub normele stricte sau dintre limitele unei programe care închide porțile minții creatoare. Există o nemulțumire generală față de modalitățile de stabilire a ierarhiilor. La 1882, Ion Ghica semnalează lipsa de rigurozitate a examenelor, din cauza cărora mințile mediocre ajung în fruntea societății. Cinzeci de ani mai târziu, Mircea Eliade remarcă același lucru. Povestindu-și propria experiență de obținere a bacalaureatului, găsește absurd examenul care îi promovează, în primul rând, pe cei tâmpi. Atmosfera de teroare organizată și numărul mare de discipline nu-i conferă autoritate acestui examen: Profesorii s-au așezat pe scaune. Noi, într-o bancă lungă, unul lângă altul.
-- Poți să-mi spui evoluția sufixelor?
Băiatul privea în gol. Vecinul lui tremura. Îl vedeam că se oprește cu greu să nu ridice degetul. Întrebat, a răspuns; dar a confundat. Aceasta a bucurat pe al treilea vecin, pe care - din sadism - profesorul l-a sărit, cercetându-mă pe mine. Am răspuns poate prea prompt și încruntat.*
(Romanul adolescentului miop).
Pagina este memorabilă și universal ilustrativă pentru caracterul aleatoriu al examenelor; întrebările despre Mavrocordat sau Vlad Înecatul sunt de-a dreptul ilare, iar comentariile rău-voitoare ale profesorului de biologie tipice pentru meschinăria dascălui incapabil de comunicare. Ceea ce-l întristează pe Eliade este în primul rând incultura profesorilor și umilința la care este supus discipolul. Credința lui I. Slavici că dascălul este un părinte sufletesc, iar rostul școlii, de a-l învăța pe copil acest lucru (Budulea tachii) rămâne un ideal pe care realitatea îl contrazice dureros.
Ceea ce subliniază mulți scriitori în legătură cu școala este tocmai artificiozitatea, lipsa de credibilitate a sistemului. În romanul Cartea nunții, G. Călinescu introduce câteva episoade ilustrative, în centrul cărora se află personajul Bobby Policrat, elev la Liceul Ghe. Lazăr din București. Aici apare descrisă o sală de desen, imagine care surprinde subtil mentalitatea generală față de educație și rolul școlii: Un enorm tablou de pânză zugrăvit în ulei de profesorul Bran își arăta cusătura unei reparații ce dezvăluia că pânza fusese sfâșiată cu briceagul.Tabloul reprezenta pe Peneș Curcanul povestind acasă isprăvile de război și era un adevărat muzeu etnografic. Cusături țărănești, scoarțe, știuleți de porumb atârnau de grinzi, și asistența sta vrăjită, de teamă parcă să nu-și boțească veșmintele drapate cu îngrijire de Pictor.
Insistența constantă de a cultiva sentimentul național degenerează, cade treptat în tipare grotești, pentru că forma este falsă, iar idealul de conjunctură. Incompatibilitatea dintre sistem, dascăl și elev anulează posibilitatea de comunicare și de aceea paginile luminoase și nostalgice despre anii școlii apar doar când discipolul își găsește modele. Admirația se îndreaptă exclusiv către un dascăl; sentimentul de îngrădire în spațiul școlii este însă unanim și el se accentuează de la o generație la alta, iar binecunoscutele versuri bacoviene devin un adagio. În acest sens trebuie menționată Lecția lui Ionesco. Creată pe tema conflictului dintre dascăl și discipol, piesa lui Ionesco dezvoltă subtil consecințele educației care îl transformă pe elev după prototipul profesorului și îl metamorfozează pe profesor în călău. Întâlnirea dintre cei doi începe cu bunăvoință și politețe și se sfârșește prin uciderea elevei de către profesor pentru că aritmetica duce la filologie, iar filologia duce la crimă...
Sub dictatura comunistă, H.-R. Patapievici vorbește despre viața dublă a elevului, obligat să-și găsească modelele în cărți și să răsfoiească manualele doar în pauzele dintre ore: ...adevărata școală am făcut-o acasă, după orele de curs, cu profesori al căror glas nu l-am auzit niciodată. Când se va scrie istoria învățământului românesc din această epocă, se va vedea că principala instrucție s-a efectuat nu prin școală, ci prin acele cărți ale norocului, care au făcut din generația noastră, printr-un destin fast, replica pe care cultura a știut să o dea unei istorii mutilate (Zbor în bătaia săgeții). Viața dintr-un internat, e edificator descrisă de Mircea Nedelciu, prin detalii care ilustrează principalele defecte ale lumii; în romanul Zmeura de câmpie Calul bălan al lui Creangă este înlocuit cu pedeapsa psihologică - inocularea fricii, printr-o viață de anchetă permanentă. Școlarul nu este pedepsit pentru furt, violență sau oricare alt delict, ci este obligat să scrie o declarație, adeseori dictată de autoritățile școlare, iar această hârtie devine modul prin care societatea îl va șantaja până la moarte.
Aspirația ca școala să fie un loc al transformărilor spectaculoase în sens benefic și evolutiv se menține. Multe s-au schimbat și mereu sunt profesori care pun mai presus de orice rolul lor de învățători. Fără ei chiar ar fi trist.
În sine, meseria este primejdioasă, stimulând dispozițiile trianice ale dascălului, dar mai presus de asta expunându-l în cel mai dereros mod unui număr mare de oameni, de caractere, de aspirații. Cred că timpul învățătorului s-a dus. Iar generațiile mai tinere știu la ce mă refer. Nu de informație are nevoie elevul de azi, ci de o voce de moderare, de un partener de discuții. Are nevoie de jocuri sociale, de exercițiu public. Tocmai de aceea pledez în continuare pentru o școală-club și pentru un sistem de autoevaluare viabil.
