*D.R. – *Când scrii despre o persoană reală, oamenii sunt tentați să te întrebe cât de mult adevăr e acolo. Dar eu nu voi cădea în păcatul de a face contabilitatea documentelor de la baza romanului Zavaidoc în anul iubirii. Evident, am citit ziarele acelui an, iar multe dintre episoade pornesc de la realități indubitabile: o crimă, o răpire, atentatul la viața regelui, inaugurarea Cercului Militar și multe altele sunt fapte autentice. Însă orice realitate se modifică sub apăsările și speranțele unui om. Numim asta viziune, cu toate că e doar modul subiectiv al cuiva, de a intra într-un univers arhicunoscut. Ce înseamnă documentul pentru literatură? Nu mare lucru. Nu citesc monografii, mai ales cărticele cu nume de personalități pe copertă și cu fraze luate direct de pe net. Pentru mine, literatura vine din plăcerea de a construi o stare de spirit. Iar aici m-a interesat complexitatea sentimentelor pe care le are un om la vârsta lui cea mai bună. Există multe persoane, la care ne uităm cu un pic de compătimire, oameni care par să se târască greu pe pământ și prin viață. Dar fiecare om, oricât de prăbușit ar fi, a avut o perioadă (mai lungă sau mai scurtă) în care a răsturnat munții. Toți avem o astfel de vârstă, când suntem unici, învingători, geniali. Iar în romanul acesta, am scris despre un personaj aflat la apogeu: adorat, popular, care își dorea, cum ne dorim toți, să atingă desăvârșirea.
E.C. – Să scrii despre vârsta asta mi se pare într-adevăr o temă. Când povesteai îl și vedeam cum apare în romanul tău:
*D.R. – *“N-o să uit niciodată, venea boierește, pe jos, învârtind bastonul în mână. Avea ghetre albe, asortate la mănuși și un palton scurt, iar pălăria îi lăsa la vedere o privire luminată de tihnă. Și era înconjurat de vreo patru femei elegante, care chicoteau, înfășurate în blănuri.”
E.C. – Așa l-ai văzut mereu?
*D.R. – *În copilărie, când am auzit prima oară de Zavaidoc, am rămas cu imaginea unui lăutar care chiuia, un tip de pe vremuri și-atât. Astăzi însă știu că a fost un artist complex cu multiple talente. Dacă ne uităm prin ziarele timpului, înțelegem repede că n-am ales întâmplător anul 1923. A fost timpul optim al unui artist care putea să cânte orice gen de muzică, de la operetă la folclor sau la jazz. A cules muzică din toate regiunile țării. A deschis o etapă în muzica orășenească. Făcea spectacol din orice. Voia să scrie. Scria chiar. Avea un scris impetuos, „zburător”. Se tot spune că există inși care se risipesc. Unii o fac aiurea și nu rămâne nimic după ei, iar alții se risipesc, ca ploaia de vară, iar pe unde trec, deși se pare c-au pierdut timp din viață, înflorește pământul. Zavaidoc era din această a doua categorie, foarte familiară mie, foarte pe placul meu. A trăit intens, până la epuizare. Dar nu m-a interesat ca tipologie.
E.C. – Dar cum?
*D.R. – *M-a interesat mai ales cotidianul său, partea sa cea mai omenească. Îl vedem într-o fotografie purtând o legăturică de mătase, privind din semi-profil, cum probabil îl pusese fotograful să stea, dar de aici se desprind alte atitudini, e imposibil să nu-l vezi făcând fundă la mica eșarfă, studiind-o în vitrină, primind-o cadou. Aprecia moda, era preocupat de vestimentație, ca orice om născut sărac, pentru care banii au venit greu, prin muncă asiduuă. Iar dacă mergi în adâncimea faptelor, e imposibil să nu-i vezi independența, aspirațiile. Însă Zavaidoc în anul iubirii nu este un roman de personaj.
E.C. – S-a spus de multe ori că punctul tău forte e compoziția…
*D.R. – *Am optat pentru trei povestitori, totuși, Carol este vocea care ține țesătura. Din perspectiva ei, acțiunea apare în detalii dilatate de vârstă, de educație și de mediul ei familial. Prin ea, am ales un personaj pe care îl cred ilustrativ nu doar pentru anul 1923, ci pentru perioadă. Orice narator e un participant timid, care observă și, pe măsură ce se atașează de fapte, capătă dorințe, care dau culoare poveștii, mai mult decât faptele personajelor sale. Prin urmare, naratorul e cel care dă nu doar tonul poveștii, ci și direcția subtilă a mesajului, tipul de emoție etc.
E.C. – Dar mai sunt încă doi povestitori: ei ce rol au?
*D.R. – *Romanul e creat pe ideea că fiecare poveste este unică. De aceea, nu am alcătuit de data asta un puzzle, nu am completat povestea prin imbricări tehnice. Sunt practic trei povești care duc fiecare în altă parte a eposului, cu altă înțelegere, cu alt tip de interese. Este adevărat, personajul dominant rămâne Zavaidoc. Dar nu este și personajul principal, pentru că orice povestitor vorbește în primul rând despre el, se așează în centru, în jurul lui se învârte totul. Matilda, Carol și Ică sunt povestitori conștienți de rolul lor și povestesc acele întâmplări care i-au afectat decisiv.
E.C. – Mi-amintesc că spui asta explicit în roman:
*D.R. – *„Orice poveste e a cui o spune până la capăt. Ceilalți o citesc și o uită. Povestea mea e alta decât a Matildei. Ar fi o prostie să le suprapunem, să le împletim.”
E.C. – Ce mi-a plăcut este că fiecare poveste aduce evenimente noi, elucidând întrebări pe care ți le pui citind prima parte. Cum ai realizat acest lucru?
*D.R. – *Am înlocuit „momentele” clasice, dar am păstrat gradarea conflictului. Fiecare povestitor este parte a discursului epic. Dar cel mai mult mi-a plăcut să scriu partea Matildei.
E.C. – Are și un început, tipic pentru roman confesiv:
Și nu în ultimul rând, m-a interesat și altceva, în lungul șir de personaje traumatizate de experiența războiului, Zavaidoc promitea o versiune deschisă schimbării: a fost inventiv, histrionic, cu o imaginație epică (foarte dragă mie) pasional, adică latino.
~ Zavaidoc-03
E.C. – Să ne întoarcem la autenticitate și la căile ei: dacă documentul nu e însemnat pentru literatură, atunci ce dă autenticitatea într-un roman, mai ales într-unul bazat pe un personaj real, cum e al tău?
*D.R. – *În cazul meu, autenticitatea se sprijină pe două lucruri: discursul povestitorului și construcția personajului în relație cu celelalte personaje. Cred că dacă astea două îți ies, restul devine simplu. Ca să pot să intru într-un ton epic, e nevoie însă de o legătură amoroasă cu personajul. De aceea se și spune adeseori că se vede de la o poștă când nu-ți iubești personajele. În cazul de față, conexiunea mea cu povestea s-a produs prin intermediul Matildei. De la ea au început să se contureze alte personaje, să vină atmosfera. Dar ca să nu fiu prea categorică trebuie să spun că și informația a avut rolul ei.
E.C. – De pildă, moartea doctorului Carniol pornește de la un caz real?
*D.R. – *Da. A fost un caz consemnat în cam toată presa anului 1923, cercetat, studiat la facultățile de jurnalistică etc. Te impresionează detaliile enigmatice ale întâmplării, dar mai ales tipul de senzațional pe care îl propune. Este o întâmplare care stimulează imaginarul atmosferei, determină țesătura mentalităților pe care se dezvoltă fiecare personaj.
E.C. – Ce te aștepți de la acest roman?
*D.R. – *Să fie citit cu plăcere, iar cititorul să descopere pe parcurs biletul de dragoste pe care eu l-am ascuns printre rânduri.
E.C. – Mai ai ceva în lucru? Sau Zavaidoc în anul iubirii te-a epuizat?
*D.R. – *Aștept să apară Platanos, un roman care continuă acțiunea povestirii cu același titlu, un text care se studiază (cu entuziasm) în școli. La sugestia elevilor din țară, am scris un roman care continuă acțiunea. Totodată, am în lucru și un roman mai special: Sălbatica. Dar ne-am lungi prea mult ca să-ți povestesc despre toate proiectele mele.
E.C. – După patru ani de tăcere, cred că ai multe de spus!
*D.R. – *Normal, am pe umăr o pasăre galbenă.
Citește interviul integral în LaPunkt.ro
