Petringenaru - acesta era numele lui. Mă uitam prin niște ziare din anul 1923, știți de ce, și-am dat de numele ăsta. L-aș fi uitat, dacă nu mi-ar fi căzut sub ochi din nou, fiind un nume frecvent prin ziarele interbelice. În ceea ce mă privește, am citit despre el până prin anii 40. Cum deschideam un ziar, cum găseam ceva despre tipul ăsta, care făcea periodic ceva demn de consemnat la gazetă.
I se spunea aventurierul sau pantofarul escroc și ajunsese personaj recurent în ziare, pentru că mereu intra în câte o încurcătură cu potențial de roman.
Înainte de război fusese un simplu meseriaș, care mai dădea câte o mână de ajutor prin atelierele de reparat pantofi. Cum era de prin zona Oradiei, făcea drumuri la Budapesta, emancipându-se și prinzând gustul călătoriilor. În plus, vorbea puțină germană, ceea ce i-a ușurat și mai mult viața.
Prezentabil, cu grijă pentru ținută, acest bărbat avea o față deschisă, de om în care poți să ai toată încrederea, genul la care te uiți și vrei să te strângă la piept, îl asculți și nu te mai saturi, cu toate că-ți dai prea bine seama că te face din vorbe. Purta mereu costume gri-perle și pălării bune, dar mai ales pantofi din piele, genul fără moarte, pe care se zice că și-ar fi făcut singur. Și-aici am să vă spun că pantofii și freza sunt elementele decisive în ascensiunea oricărui om. Iar Petringenaru le avea pe-amândouă, plus o privire care te înmuia.
În anul 1923 își găsise un mod de viață înrudit cu literatura. Mergea din sat în sat, prin Ardeal, și le promitea oamenilor exact ce visau: o călătorie în America. El era cel care putea să găsească un bilet de vapor foarte ieftin. Știa cu se mănâncă America: văzuse, zicea el, orașele care ajung până în nori și fabricile în care mai mult te uiți, în loc să muncești. În două săptămâni ești om bogat și pistolar. Apari și în filme. Petringenaru povestea, iar vocea lui pătrundea în ureche, iar acolo, lângă timpan, se transforma în armată de gândăcei histrionici, travestiți în muzicanți, saltimbanci și servitori buni să îndulcească viețile unor țărani, care începeau să viseze oceanul și călătoriile profitabile.
Fiecare om care intra pe lista lui Petringenaru plătea 200 de lei, iar vestea zbura repede și, în scurtă vreme, devenise americanul nostru mult căutat.
Însă fericirile nu țin mult. Promisiunile neținute se fac bumerang.
În ziarul Opinia, din 29 octombrie 1923, numele lui e pomenit pentru prima oară. E numit escroc, împotriva lui există un număr mare de plângeri, iar visătorii de ieri, care voiau să ajungă în America, îl vor pedepsit. Ion Petringenaru e arestat, considerat găinar și escroc ordinar.
Aproape o lună își bate capul cum să scape de închisoare. Își îndulcește privirea, cheamă în ajutor oameni care încă aveau încredere în el, mai ales femei îndrăgostite și bărbați care îl apreciau tocmai pentru seducția pe care o răspândea.
Ziarul Patria, din noiembrie, consemnează că Petringenaru a fost eliberat pe o cauțiune de 50.000, urmând să fie judecat în libertate. Nu se știe de unde provin banii, dar putem să ne închipuim un om care privește în ochii lui, cu toate speranțele adunate într-o viață.
Nu stă pe gânduri, ci o ia la picior, începându-și aventura europeană. Cutreieră mult dar se stabilește la Viena, unde se dă drept profesor. Este un timp angajat la o școală industrială, unde edita si o revista despre artele cizmăriei. Apoi, scoate o carte despre încălțămintea ortopedică, se pare că prima. Normal are ajutoare. Știa el puțină germană, dar nu cât să scrie. Însă este Petringenaru, știe să-și facă prieteni și mai ales fani. Așa că găsește repede și niște scribi de limbă germană.
Cu ceva bani revine în țară și înființează banca Expresul. E acum director de bancă și se pare că nimeni nu-l mai acuză de escrocarea țăranilor. Desigur depunerile intră în buzunarul său și după un timp scurt ajunge din nou la necaz. Clienții băncii își vor banii, iar Petringenaru face călătorii prin Balcani, încercând alte tipuri de înșelăciuni, legate de posibile fabrici, pe care visează să le înființeze. Sârbii îi dau cu flit, bulgarii se mișcă greu. Și, în plus, și vameșii noștri își perfecționează metodele.
Este deja anul 1929, când escrocul aventurier, scrie în Universul, din 2 februarie, este prins la Jimbolia și arestat pentru că pe numele său există 23 de plângeri, majoritatea ale celor care își pierduseră banii la banca Expresul.
Petringenaru nu se descurajează. Descoperise între tipm că viața în București e cu mult mai nuanțată. In sept 1929 are loc procesul, la Timișoara, unde apare cu un avocat bucureștean get-beget, care îl înțelege și e gata să sară și-n foc pentru el. Judecătorul îl privește plin de visare, iar de-a lungul ședinței se descoperă că 21 dintre reclamații sunt deja perimate, a trecut timpul și sunt clasate. Rămân doar 2 plângeri/procese pe rol, care desigur pot fi judecate ceva mai târziu, timp în care Petringenaru intră în miraculoasa viață bucureșteană, unde va și rămâne până la capăt.
Mai întâi observă că a fi ardelean într-un oraș exaltat cum era Bucureștiul, e un lucru mai mult decât profitabil. Exista un adevărat cult al moților, cu rădăcini în lumea arhaică, fala Ardealului, aproape monumente istorice. Prin urmare, Petringenaru începe să se semneze și Moțu, făcându-și loc prin cartierul Tei, unde înflorise o industrie a pielăriei, bună de speculat. Într-un timp relativ scurt își face nume de specialist în pantofi și cutreieră țara ținând conferințe. Dintr-un ziar din Constanța, aflăm că este inventatorul pantofilor ortopedici. Ziaristul scrie cu entuziasm că profesorul Petringenaru Moțu a scos o carte la Viena, unde editura i-a plătit 100.000 de silingi pe ea. Cartea are 500 de pagini și 350 de poze și a fost tradusă în toate țările Europei. Autorul a avut un turneu de 5 ani în America și în Europa. Prin urmare, nu doar că va ține o conferință la Constanța, dar autoritățile hotărăsc să înființeze o școală de cizmărie și, desigur, să tipărească urgent monumentala carte, care va intra obligatoriu în programa școală. Toate acestea le aflăm dintr-un număr din luna octombrie, 1929, al ziarului Îndreptarea (Constanța).
Cu un astfel de CV, Petringenaru Moțu, făcând caz de originea lui, de ardelean croit bine, dintr-o bucată fără fisuri, își face loc în asociația tăbăcarilor și a altor pielari, devenind repede președinte al meseriașilor din zona Tei.
Totul merge șnur, până în august 1930, când are loc o expoziție cu produse de pielărie, în Parcul Carol. Și-așa apar plângerile, relatate în Universul: „d. Petringenaru Moțu a comis fapte cari compromit asociația, cerând bani, sub diferite forme, de la concesionarii expoziției”. Prin urmare, omul nostru privește în ochii meșteșugarilor și le spune franc: cine vrea să expună produse, mai întâi să dea banul. Este depus un memoriu la minister, dar lucrurile sunt mușamalizate, la cerea lui Mociornița, mare industriaș, care e de părere că breasla nu merită compromisă din cauzua unui om, care poate fi alungat cu discreție.
Pus pe liber, dar cu educație bucureșteană, revine pe locurile natale și se lipește de Goga, descoperindu-și idealurile naționale. Doar se numește și Moțul, să nu uităm, așa că în 1931 îl găsim șef al Gărzii de Fier, la Oradea, acuzat de antisemitism și gata de arestare. Însă totul se stinge, pentru că Petringenaru amenință să adune congresul Gărzii de Fier exact în ziua procesului.
In noiembrie 1931 ziarul Națiunea scrie că aventurierul Ptringenaru, care își mai spune și Moțu, organizează un bal pentru ajutorarea șomerilor, dar autoritățile din Oradea avertizează populația să nu se lase păcălită, punând pe tapet toate escrocheriile lui.
Urmează niște ani grei, petrecuți între București și Oradea, până când lui Petringenaru îi vine ideea să înființeze Asociația Sprijinitorii Moților. Este anul 1936, iar bucureștenii se lasă convinși să doneze sume de bani pentru bieții moți din Ardeal. Desigur, banii își găsesc adăpost în buzunarul lui Petringenaru, marele Moț. Se instalează pe strada Bibescu Vodă, în București, la nr-ul 19 și trăiește bine-merci. Din 1937 începe să se prezinte ca președinte ale Asociației Sprijinitorii Moților, ajutat și de fiul său Eugen Petringenaru, student la Drept.
Bunavestire,, din noiembrie 1937 avertizează guvernul în legătură cu escrocheriile lui Petringenaru, care între timp înființase și Frăția Crucii, prin care adună cereale din țară, chipurile pentru moți. Mai multe reclamații curg prin presă. Universul din 13 decembrie 1937 reia întreaga biografie a lui Petringenaru, cerând să fie oprit.
În anul 1938 apare o nouă plângere împotriva lui, tot pentru escrocherie, iar câteva luni mai târziu, în septembrie, în fine, se finalizează unul dintre procese, iar averea d-lui profesor Petringenaru este scoasă la licitație, pentru a acoperi pierderea unui proces câștigat de Clădirea Românească. Așa aflăm că avea niște piese de mobilă veche (probabil donații) și multe haine, care sunt vândute imediat, de unde se vede că mai erau încă bune.
Dintr-un număr al ziarului Curentul, ianuarie 1939, aflăm că e din nou judecat pentru bancrută simplă, în afacerea cu moții.
Mi s-a părut suficient pentru o viață de om pe care presa l-a așezat printre personajele de rang istoric. Deși încă mai apare amestecat și în altele, partea bună a vieții se dusese demult. În urma lui se întind eforturile unui bărbat care a înțeles repede cât de importantă este carisma și ce potențial uriaș se află într-un om ale cărui valori încep cu încrederea în semenii lui.
