Anul 1923 a fost palpitant. Din când în când prin ziare chiar se făcea un bilanț al faptelor grele, dându-ți impresia că Bucureștiul devenise un fel de oraș al ororilor. Un ziarist enumeră câteva dintre ele: dispariția unui miliardar, asasinarea lui Coller în centrul orașului, enigmatica moarte a unui doctor din Calea Moșilor (despre care tocmai am scris în recentul roman) – sunt numai câteva dintre faptele violente ale unui an memorabil. Iar între ele, se află și povestea unui cadavru, găsit în spatele Morii Decebal, din Rahova.
Este dimineața de 27 martie a anului sus menționat, iar o parte din bucureșteni încă își șterg lacrimile vărsate pentru Sarah Bernhardt, moartă cu o zi înainte. E frig și cenușiu, iar într-o băltoacă, de pe Câmpul Sebastian, iese o gheată cu șiret dichisit.
E chemată poliția, ziariștii vin acolo să consemneze. Fețe mohorâte, o mână roșie din cauza frigului notează ce-i dictează sergentul. Cadavrul e al unei fete, care are o vârstă incertă, de până în 20 de ani. Deși e îmbrăcată de casă, într-un capot roșu, poartă ghete de stradă. Posibil venise de undeva și nu apucase să se descalțe. Poate criminalul i le pusese, din intenția de a schimba locul crimei. Exclud totuși această posibilitate, pentru că fata are și ciorapi - negri, asortați la ghete - , mai greu de pus pe un cadavru. De altfel, descrierea e destul de amănunțită. Capotul e cu nasturi în față, cochet. Pe deasupra, fata are un „trico”, adică un pulover subțire tricotat din lână maro-mai mult-bej, cu dungi verzi. Cel mai probabil și l-a tricotat singură, ținând în buzunar ghemul verde, ca să-l folosească din loc în loc pentru dungi. Desigur, orizontale, pentru că sunt mai ușor de făcut. Sub capot poartă o „cămașă”, un dessous fin, din zefir alb, cu buline negre. Descrierea nu se sfârșește aici. Fata are la mână un șnur roșu, de care atârnă câteva monede de argint și de nichel. E încă luna mărțișorului.
O vedem deja, este vineri seara. Fata își termină treaba. E în capot și se așteaptă ca cineva să vină în vizită. Orele trec dar nu vine nimeni. Există un bărbat cu care are o legătură nu foarte veche, ridicată pe violențe și pasiuni venite din educația socială: fetei îi lipsesc trei dinți de pe maxilarul superior. Nu e prea înaltă, are păr castaniu, tuns recent, și abia a împlinit 20 de ani. Nu locuiește în Rahova. După toate probabilitățile crima s-a petrecut în alt cartier. Totuși nu prea departe, pentru că nici pe criminal nu-l văd cărând cadavru de la Băneasa. Cert este că pe fată n-o cunoaște nimeni dintre localnici. Pe la Moara Decebal trec în șir, zice ziaristul, vreo câteva sute de oameni. Dar nimeni n-a văzut-o pe fata moartă. E singură, e fugită de-acasă de multă vreme. Cunoaște lume puțină. Poate că are o față care se uită imediat. Și-a schimbat recent înfățișarea și obiceiurile. N-o să știm. E doar anonima din Bucureștiul ascuns. Totuși are undeva o locuință, un dulap din care a scos jerseul dungat, după ce au trecut ceasurile, iar seara de vineri s-a strecurat mai departe. N-a mai suportat așteptarea și și-a pus ciorapii și ghetele, a luat în spate un pulover (cu dungi) și-a trecut strada. A bătut în ușa, la care cu siguranță mai bătuse și-n alte seri.
Bărbatul îi deschide. Discuția e aprinsă.
După autopsie aflăm că fata a murit sufocată. Asasinul a încercat s-o facă să tacă, s-o șteargă din peisajul acelei nopți, în care vineri se topise în sâmbătă. Poate a fost accident. Poate a fost o moarte premeditată. Bărbatul a cărat-o până în Rahova cu mașina, un automobil cumpărat la mâna a doua, și-a aruncat-o într-o băltoacă din spatele morii. Aici s-a sfârșit viața unei fete care-și pusese ciorapi negri, într-o noapte de vineri.
Ce nu se știe e că în acea săptămână, cu o noapte înainte, tot orașul a fost cuprins de niște vise bizare. Mulți au visat-o pe Sarah Bernhardt. A fost călătoria ei înainte să moară. Au visat-o niște actrițe de la Național. A visat-o șoferul lui Ionel Brătianu (atunci prim-ministru), i-a apărut în vis și unei învățătoare din cartierul Napoleon Bonaparte. În fine, știți deja, a visat-o și Zavaidoc. I-a apărut în vis și unui student, fiul unui avocat din Buzău, care pe-atunci locuia cu chirie în strada Coriolan. Vocea lui Sarah, despre care se știe că te putea duce exact acolo unde voia, i-a intrat în creier și n-a mai putut s-o scoată de-acolo. S-a cuibărit, și-a făcut loc, în toate sertarele importante.
O zi mai târziu Sarah Bernhardt s-a dus pe lumea ailaltă, dar vocea ei a rămas acolo, ca o poruncă. Studentul, a luat perna lui brodată de mă-sa și-a pus-o pe gura unei fete impetuoase. Iar după aceea, noapte de noapte, visul s-a repetat, 20 de ani fără întrerupere.
În 1943, tot noaptea, fostul student, asasin tainic, ex-purtătorul de pernă, înainta pe un câmp, fără sfârșit, pe frontul de Est. Sarah Bernhardt i-a apărut în față, făcându-l praf. Era ea, exact ca în vis, și privind-o în ochi, a ascultat, nu vocea de altădată, ci vâjâitul unui glonț care îl căuta de mult timp.
