deseori, în nopțile de Crăciun, bucureștenii povesteau despre doctorul Carniol. Legenda lui s-a rostogolit în iernile lungi, de pe Calea Moșilor până la Cișmigiu, dusă de buzele înghețate, albite uneori de bruma dimineților de decembrie, căci pe vremuri iarna chiar era iarnă, cu gheață măcinată la primele ore și cu zăpadă poleită pe toate străzile. Iar printre toate, povestea lui Carniol te făcea s-o asculți, pentru că lăsa în urmă întrebări ample, pe care le guști cu adevărat numai iarna, întrebări cu beteală, adică rostite în fraze lungi și pline de plăcerile infinite ale retoricii: întrebări care aduc scânteiuțe în ochi. Tocmai de aceea, când am scris romanul Zavaidoc în anul iubirii, nu l-am putut lăsa în afara acestei lumi. Doctorul Carniol intră în roman ca una dintre acele prezențe enigmatice, aparent secundare, dar fără de care țesătura secretă a poveștii n-ar avea aceeași tensiune.
Doctorul Carniol a trăit puțin, dar intens. În 1923, avea cabinet pe Moșilor, într-o clădire nouă, construită prin anii 20, genul cu un etaj, un mic blockhouse, care era mai mult vilă, iar pentru cine e curios, mai există și astăzi una din seria aia, în intersecția Eminescu, aglutinată într-un bloc socialist, dar purtând încă la vedere amintirile vieții de-acum o sută de ani. Într-o astfel de clădire, Carniol, medic stagiar la Spitalul Filantropia, cu pacienți în toate zonele bune ale orașului, cumpărase parterul, cu trei apartamente, unul de uz casnic, iar celelalte pentru o clinică. Într-un apartament spațios instalase canapeaua de consultații, de unde se trecea într-un laborator mic, pentru investigații urgente. În cel de-al treilea apartament, logodnica lui, care era dentistă, urma să-și facă și ea un cabinet dichisit. În roman, această geografie a orașului contează: Carniol nu este doar un medic cu destin tragic, ci și un om plasat în chiar nervura Bucureștiului interbelic, acolo unde se întâlnesc iubirea, boema, ambiția și dezastrul.
Erau amândoi evrei, ea dintr-un orășel din Moldova, el bucureștean de trei generații. Se îndrăgostiseră în studenție, iar după câțiva ani de hămăleală prin diferite spitale, reușiseră, nu fără efort, să cumpere parterul unei clădiri de pe Moșilor.
Nunta lor urma să aibă loc în curând, dar în acea săptămână au coborât niște zei tineri și beți, mici ființe eterice, prăbușite din cer, după o perioadă lungă de chefuri. Iar accidentul ăsta a produs alte accidente, exact cum se întâmplă de obicei. În Zavaidoc în anul iubirii, tocmai această irupție a imprevizibilului, această intrare a forțelor obscure în viața oamenilor, schimbă destinele și împinge povestea dinspre cronica de epocă spre mitologie urbană.
Doctorul Carniol a fost ucis cu vreo trei zile înainte de nuntă, împușcat în piept, cu un glonț care a trecut pe lângă inimă, a perforat plămânul și s-a oprit uluit lângă șira spinării, de unde a fost luat, după autopsie, și depus cu onoruri într-o cutiuță de argint, de unde nu s-a mai mișcat după aceea vreo sută de ani.
Ceea ce a stârnit interes și multe discuții a fost altceva. Carniol a fost împușcat noaptea, după ora 3, iar până s-a făcut ziuă a stat pe pat, așteptând să moară, poate consultându-și ceasul, evaluând situația.
Când s-a trezit servitoarea, trecuseră deja niște ore. Femeia și-a dat seama că nu e în regulă, dar ca să-i închidă gura, doctorul a trimis-o după morfină, ceea ce înseamnă că durerile se făcuseră de nesuportat. Avea telefon, lucra într-un spital. Totuși, a preferat să moară, într-o așteptare pe cât de feroce pe atât de lucidă.
După ce servitoarea s-a întors de la farmacie, a observat sângele, a văzut că doctorul își schimbase cămașa, în sfârșit, și-a dat seama că el nu voia să atace subiectul, susținând că îi cursese sânge din nas, ceea ce era prea de tot, așa încât femeia a sunat la poliție, la spital.
Carniol a fost dus de urgență, instalat într-unul dintre sloanele pe care el însuși le avusese în grijă ca medic, și-a mai trăit aproape o zi. Poliția i-a pus întrebări, părinții au vrut să știe cine îl împușcase, prietenii au insistat, cerând indicii. Toată lumea era scandalizată, dar mai ales ziariștii care au scris în neștire, începând o investigație paralelă cu a poliției.
Timp de săptămâni s-a scris despre crima din Moșilor, făcându-se supoziții. În miez de noapte fusese văzută o femeie înaltă, care ieșea de la el. Unii credeau că avea o iubită, pe care o abandonase ca să se însoare, desigur din interes. După ce s-a publicat informația asta, au început să apară liste întregi cu iubite, culminând cu o studentă la Litere, din cartierul Napoleon. În fine, doctorul ajunsese un fel de Don Juan, o canalie amoroasă, un fustangiu tipic pentru străzile Bucureștiului, oraș, după cum se știe, plin de amoruri și de petreceri date în numele zeului Eros. Toată această rețea de zvonuri, pasiuni și identități alunecoase îl apropie firesc de lumea romanului meu, unde iubirea nu vine niciodată singură, ci însoțită de travesti, vină, orbire și destin.
S-a presupus că o femeie îl împușcase. Unii ziceau că ar fi fost o amantă, alții sora lui, indignată din motive obscure. În tot cazul, logodnica ieșea din discuție, deoarece toată săptămâna fusese în provincie ca să se pregătească de nuntă: pantofi, rochii și petrecerea fetelor. Nu avea cunoștință de vreo iubită, refuza să facă vreun comentariu. Părea resemnată cu situația și hotărâtă să nu păstreze parterul din Moșilor.
Moartea lui Carniol m-a inspirat, iar pe detaliile ei, cunoscute doar mie, se ridică unul dintre punctele culminante din Zavaidoc în anul iubirii. El nu apare acolo întâmplător, ca simplu decor de epocă, ci ca personaj prins în aceeași plasă de pasiuni, întâmplări și semne care îi cuprinde pe Matilda, pe Zavaidoc și pe ceilalți. Uimitor a fost să-i văd poza în ziar. Părea un bărbat inteligent, atent la detaliile vestimentare (dacă ne luăm după ochelari) și poate timid. Cum s-a dovedit după un timp, femeile din viața lui îi erau paciente, toate susținând că fuseseră doar amice cu un om care prețuia prietenia, generos și gata oricând de o mică șuietă. A tratat multă lume în scurta lui viață, printre pacienții săi numărându-se și Zavaidoc, ceea ce îl așază direct în inima romanului, nu la marginea lui.
Misterios în moartea sa este felul în care a ales să-l apere pe criminal, de unde ne dăm seama că îi era cunoscut, că poate fusese un accident sau, și mai bine, aș zice, că pentru Carniol nu conta dacă era pedepsit sau nu. Trăise experiența supremă, de a fi propriul pacient, de a-și supraveghea clinic ieșirea din viață.
Dar dincolo de astea, care sunt presupuneri vulgare, există adevărul-adevărat: tinerii zei, niște derbedei fără idealuri, nu-i erau cu totul necunoscuți. Mai avusese ocazia să-i întâlnească, de aceea înțelegea prea bine că ajunsese victima unui accident, fără importanță pentru marele univers. Având de ales între adevăr și viața lui viitoare, desigur, Carniol a decis să se pună bine cu zeii și să lase în urmă un adevăr care oricum nu mai folosea nimănui. De aceea, în roman, doctorul Carniol nu este doar victima unei crime, ci una dintre figurile prin care se vede cum iubirea, moartea și hazardul lucrează împreună, pe ascuns, în marele teatru al Bucureștiului.
Mai mult, în romanul Zavaidoc în anul iubirii.
