În lumea românească veche, vrăjitoarea s-a impus în special în sectorul casnic, fiind un fel de administrator subtil al relelor curente. Într-un basm valah (cules de A. I. Candrea), se spune că Dumnezeu ieșise la plimbare într-o trăsură trasă de doisprezece cai înaripați. Pe oriunde trecea era încântat de frumusețea lumii, căci îngălbenise frunza și pădurile păreau poleite.
Într-o vâlcea în care mai plutea încă mirosul strugurilor copți, Dumnezeu a întâlnit o vrăjitoare. Era o femeie mărunțică și preocupată în asemenea măsură de treaba ei, încât nici măcar n-a ridicat ochii spre trăsura divină. Femeia mesteca fără grabă într-o căldărușă, iar cu cealaltă mână întețea focul dedesubtul ei.
Din înaltul cerului, Dumnezeu și-a dat imediat seama că vrăjitoarea prepara o licoare pentru un avocat. Acesta voia să-și scape clientul de spânzurătoare și îi plătise cinci galbeni pentru fiertură, fiind încredințat că astfel vorbele lui vor căpăta mai multă greutate.
Deși acceptată în orice comunitate, legăturile cu vrăjitoarea sunt mai de grabă secrete. Izolată, blamată de Biserică, ocolită la lumina zilei, vrăjitoarea indică viața subterană a unei colectivități, gata să plătească 5 galbeni pentru un miracol oricât de mic.
Dumnezeu, indignat de acest rol al ei și mai cu seamă de puterile acelei licori, cu un singur gest, a-nghețat fiertura din căldărușă.
Vrăjitoarea, în sfârșit, a ridicat privirea și-a văzut echipajul strălucitor. Dar, deși ne-am fi așteptat să fie impresionată, nu schițează nici măcar un semn de respect sau de căință. Ea rostește la rându-i o vrajă, care în mod paradoxal împietrește caii lui Dumnezeu.
Această povestire din secolul al XIX-lea pare să dea un credit enorm vrăjitoriei. Totuși, dincolo de aceasta, se află și un alt mesaj cu mult mai interesant. Dumnezeu se așteptase la acest lucru. Știa că vrăjitoarea îi poate opri caii în loc. În ciuda acestui fapt, nu poate să treacă pe lângă ea și să-i ignore bucătăria magică.
Povestea nu face elogiul vrăjitoarei, ci pare să exprime subtil un conflict ale cărui rădăcini se pierd în lumea arhaică.
Dar mai mult, în poveste ni se spune că Dumnezeu nu poate face nimic pentru a-și recupera caii și a o lua din loc. El rămâne țintuit de puterea unei vrăjitoare. Această ipostază, de entitate cu puteri limitate, apare adeseori în basmele românești. Neputincios, Dumnezeu nu are decât o singură soluție: să cedeze! El face din nou ca elixirul magic să fiarbă, și abia atunci pornesc și caii săi.
Avocatul își bea licoarea și este într-adevăr atât de convingător, încât condamnatul scapă de spânzurătoare. Evident, acesta chiar își merita pedeapsa, iar Dumnezeu era la curent cu toate faptele lui. Totuși nu intervine și nu corectează această întâmplare. Viața fostului condamnat continuă fără incidente mari, deși el visează noapte de noapte, un laț care se leagănă în așteptarea sa. Nu devine mai bun. Dar nici nu mai are elanul faptei crude, care îl dusese la spânzurătoare.
După ce lucrurile intră în normal, vrăjitoarea pare mulțumită, iar Creatorul nu-i poartă ranchiună. Peste valea învăluită de toleranța lunii octombrie, se ridică din nou aburii fierturii. Iar Dumnezeu își asumă responsabilitatea atât pentru frumusețea cât și pentru relele lumii. În fond, vrăjitoarea este creația sa. El știe că e parte din proiectul său și tocmai de aceea, în anumite zile încearcă s-o oprească nu atât nemulțumit de ea, cât de sine, ca un avertisment pentru toți creatorii geniali, din mintea cărora mai iese din când în când și câte o vrăjitoare.
