*Iulian Boldea: *Dragă Doina Ruști, aș vrea să te întreb la începutul dialogului nostru dacă ai amintiri „din copilărie” revelatoare pentru pasiunea ta pentru scris, pentru lectură și pentru literatură?
Doina Ruști: Între amintirile mele de importanță scriitoricească se află o zi de vară la Comoșteni, în chioșcul învelit în viță sălbatică, unul dintre locurile mele de citit. Eram departe, într-o lume complexă, cu personaje numeroase și atât de diverse, cu parfumuri și răsturnări de situație. Citeam César Birotteau, într-o ediție scoasă de Editura de Stat, în fapt, bpt, la începuturile ei. Din când în când apărea bunică-mea, foșnind în rochiile ei ample, și-mi mai arunca o întrebare, îmi aduce un coșuleț cu smochine. Iar eu trebuia să prind de veste la timp, ca să-mi ascund cartea și să mă aplec ostentativ peste Gheba, o culegere de matematică foarte căutată pe-atunci, ori să apuc la întâmplare vreo carte din teancurile care zăceau în tot chioșcul, pe banchete, pe canapea, pe cele două mese fragile, care avuseseră cândva parte de-o glorie bine meritată. Desigur, aveam multe liste de lecturi, iar către seară făceam conversație cu bunică-mea pe marginea cărților de școală, mă văd încă în mintea de-acum, rasolind subiectele, legându-mă de detalii, unele inventate, numai ca să mă distrez pe seama ei. Totuși, vizitele periodice în chioșcul plăcerilor deveniseră o povară, căci în vara aia, dintre a șasea și-a șaptea, descoperisem două rafturi importante și secrete. Mai întâi, chiar pe la începutul verii am dat, prin vecini, peste colecția Enigma, cu polițiste, și le-am citit într-o viteză de care nu mă credeam în stare. Dar adevărata întâlnire a fost cu Balzac. Era uimitor că în romanele lui găseam răspunsul la acele întrebări pe care nu îndrăznești să le pui nimănui. Cum mă apucasem să spun, eram fascinată de ascensiunea parfumierului, de naivitatea și de mofturile lui. Și, intrată cu totul în cartierul Madeleine, apoi la închisoarea faliților, imaginându-mi sticluțele păstrate de Anselme Popinot, în fine adâncindu-mă în amănunte, cu ochii pironiți pe cele două măsuțe rotunde, despre care v-am zis că erau doar epave, mi-am dat seama că, spre deosebire de Balzac, eu n-o să pot să țin minte toate amănuntele din chioșcul copilăriei, că n-o să mai știu din ce erau făcute mesele chioșcului, că voi uita scoarța de mesteacăn, răsucită pe margini, împletitura, ruptă pe alocuri, că am să uit cuiul minuscul, care ținea încă multe pelicule și foi uscate etc. Și-am început să studiez cu atenție mesele și să-mi notez fiecare detaliu, încât, la următoarea ei vizită, bunică-mea m-a găsit asudată, scriind de zor, fără precauțiile obișnuite, cu César Birotteau abandonat pe banchetă.
Ziua asta este importantă pentru mine, de le ea începe literatura mea, adică de la prima treaptă a scrisului: tezaurizarea istoriei personale.
*IB: *Ce urme a lăsat în memoria ta spațiul natal? Cum îl percepi acum, pe ecranul imaginarului?
*DR: *A pus baza geografiei mele literare. Am avut noroc de un spațiu variat și din acest motiv infinit. De la magaziile nesfârșite, la casa cu numeroase ascunzișuri și lucruri, totul era epic, eram ca într-o mirobolantă călătorie. Apoi, era arealul: estuarul Jiului, Dunărea, insula Copanița, pădurea, cariera de piatră. Tot ceea ce mi s-a întâmplat după-aceea, de-a lungul vieții, are legătură cu spațiul natal. Deschiderile numeroase mi-au dezvoltat gustul sintezelor, al întregului. Apoi, au fost bunicii, tradițiile cărturărești, baza culturală și etică, fără de care aș fi eșuat poate.
*IB * Au existat autori pe care i-ai putea considera mentori ai tăi? Ce anume te-a atras la aceștia și cum au influențat ei modul tău de a scrie? Ce semnificație are lectura pentru tine? Citești mult? Cum citești și ce anume citești cu plăcere?
DR: Am avut mulți mentori, am avut etape patronate de opere, de scriitori: am avut perioada Balzac, la adolescență, apoi greco-latinitatea pe parcursul liceului, perioada Dostoievski, Faulkner, revelația Breban, o legătură intensă cu literatura sud-americană etc.
Citesc de regulă proză în traducere, în special apariții recente. Îmi plac romanele complicate. Totodată, am o pasiune declarată pentru documente autentice, în special de sec. al 18-lea. Citesc și multă proză românească. Nu citesc proză de filozofare, abandonez cărțile scrise cu vanitate, urăsc mimetismul.
*IB: *Când, în ce context ai debutat? Ce a reprezentat pentru tine momentul debutului? Cum te raportezi la viața literară de azi? Ce poate salva literatura? Ce poate face ea pentru viețile noastre?
DR: Am debutat după căderea regimului comunist. M-a prins revoluția cu un roman terminat, pe care încercasem zadarnic să-l public la finele dictatorii: Fantoma din moară. De fapt, nu am reușit să intru în nicio editură. Habar n-aveam cum mergeau lucrurile și nici nu voiam să intru pe ușa din spate. Dar nici după căderea regimului nu m-am „grăbit”. M-am angajat la o editură, la Humanitas, ocupându-mă de cărțile altora, apoi a început foamea de nonficțiune. Încercam să public Fantoma din moară, dar editorii nu voiau proză românească, mai ales scrisă de femei, și încă și debutante, iar tema comunismului era exclusă. Prin urmare, prima mea carte a fost Dicționar de simboluri din opera lui Mircea Eliade (1997), carte care m-a făcut repede cunoscută: a fost cumpărată de bibliotecile universităților europene, a fost piratată, vândută pe tarabe în Obor, alături de țigările de contrabandă. Primul meu roman tradus s-a datorat acestui dicționar, după care se lucra la Universitatea din Torino. A fost copiat, compilat. Îmi pare rău că nu l-am tradus imediat, căci de apărat mi-a fost imposibil. Până la urmă, l-am pus pe Academia, aici.
Ca s-o scurtez, în primii ani postdecembriști am scris multă non-ficțiune, în jur de 20 de cărți, de la manuale, enciclopedii, dicționare, la cărți academice, cursuri ori monografii. Pe unele nu le-am semnat. Dacă stau să mă gândesc, înainte de dicționar am scris o carte pentru un distins latinist, care a publicat-o sub numele lui. Evident, nu m-a plătit, eram nimeni. Dar toată această muncă m-a scos din mizerie, mi-a dat stabilitate financiară.
Totuși, am mai publicat și ceva proză, una dintre primele mele povestiri (Lulu), chiar în paginile revistei Vatra.
Dar debutul editorial cu ficțiune s-a produs în 2004, prin romanul Omulețul roșu, o parte refăcută și completată a unui capitol din Fantoma din moară. Și apoi am scris cu regularitate un roman la doi ani. În momentul de față, în afară de povestirea săptămânală din Adevărul, n-am mai publicat nimic de 3 ani si ceva. În schimb multe dintre scrierile mele au fost reeditate, din acest an având o serie de autor, la ed. Litera.
Dacă n-aș crede în literatură, nu m-aș ocupa de o colecție de proză! Cunoșterea se întemeiază pe poveste. Deși formele sunt în schimbare, dorința de poveste nu va muri. Avântul luat de audiobookuri mi se pare un semn pozitiv în sensul ăsta. Editurile mari au aderat la Voxa, unde există peste 70.000, printre care și 4 dintre cărțile mele.
*IB: * Ai fost cadru didactic universitar. Cum s-a împăcat (sau cum nu s-a împăcat) profesia de dascăl cu proza, cu scrierea textelor literare?
*DR: *Pentru mine profesoratul a fost o pasiune, începută la 23 de ani. Am fost profesor de liceu, apoi am trecut prin toate treptele academice, în 2007 obținând titlul de profesor universitar. Dar, în esență, meseria de profesor a venit mereu în prelungirea scrisului. Mereu am fost băgată într-o poveste, de care, printre alte acțiuni minunate, făceam și profesorat. N-am fost niciodată un dascăl convențional. La liceu, unde am predat cu precădere literatură universală, totul era lectură & discuție. Dar anii cei frumoși au fost la facultățile de film, în special la Universitatea Media, dar și la UNATC (mai ales la primele masterate) ori la Arte. Filmul m-a introdus în altă zonă a ficțiunii, am învățat cot la cot cu studenții să fac editare video, să urmăresc secvențele vizuale care compun o acțiune semnificativă. Am făcut eu însămi film. În legăturile mele cu filmul a contat întotdeauna colaborarea cu Andrei Boncea, unul dintre cei mai profesioniști producători, dar și prietenia cu Gabi Suciu, cu numeroșii regizori, de la Andrei Blaier, la Dan Pița, Stere Gulea, Tudor Giurgiu, până la studenții mei de la regie de film; totul a contribuit la rafinarea viziunii ficționale, totul a ajuns mai devreme sau mai târziu în literatura mea.
*IB: *Cum, când și de ce ai început să scrii proză? De ce (mai) scrii, acum, când se pare că (aproape) nimeni nu mai citește?
DR: Pentru mine scrisul este cea mai importantă dintre plăceri, e jocul preferat. Scriu în primul rând pentru mine, pentru satisfacția pe care ți-o dă ridicarea unei construcții. Scriu din copilărie, încă nu m-am plictisit. Voi continua să scriu, așa cum mulți oameni o fac, de exemplu pe rețelele sociale.
Cât privește cititorii, doar tipul de lectură s-a schimbat, așa cum s-a schimbat și modul de-a face literatură. Flori, personajul meu din romanul Paturi oculte, este modelul de cititor al prezentului. Unii dintre exegeții romanului au fost indignați că Flori, deși nu citește nicio carte ajunge studentă la Litere. În realitate, personajul acesta, foarte drag mie, exprimă în totalitate schimbarea prin care trecem toți. Flori este inteligentă, acumulează informație, și-o alege. Ea își face repede o idee despre scriitorii studiați în școală, știe cine este Boccaccio, poate rezuma un roman pe care nu l-a citit, dar al cărui sinopsis ori trailer i-au trecut pe sub ochi. Nu citește pentru examen deoarece nu are motivația. Lectura nu mai e demult un mod de informare. Oameni cu bagaj literar minim știu cine e Homer, cunosc istoria lui Ahile, au idee despre ceea ce scrie Cărtărescu fără să-l fi citit. Pentru că trăim într-o eră dominată de surse informative. Elevii de azi sunt mai inteligenți decât cei de-acum 20 de ani, chiar dacă n-au auzit de Lermontov. Dar cu siguranță, dacă actualitatea invazivă, de pildă a războiului rusesc, îl va aduce în discuție pe Lermontov, milioane de mâini vor butona după poemele sale. Trăim alt mod de lectură, iar Flori, este un personaj croit după aceste timpuri. Literatura se citește subiectiv, e o chestie intimă, iar Flori citește cu adevărat și pasional abia când primește un manuscris în care este vorba despre paturile mistice, care o interesează prioritar. Tot așa, literatura pe care o scriu, sunt sigură de asta, are acel cititor care mă așteaptă doar pe mine.
*IB: * Care dintre simțuri e preferatul tău și de ce? Există, pentru tine, vreun cuvânt-tabu, care nu ar avea drept de existență literară?
DR: Văzul. E complex informativ.
Cuvintele sunt materialul jocului meu, pe toate le iubesc egal, toate sunt uluitoare.
IB: Cum, unde, când scrii cu mai multă fervoare și cu mai mult spor? De ce?
DR: Nu prea contează unde, ci doar când: când mă ispitește un gând, când vreau să mă joc.
IB: „Visul e a doua viață”, scria Nerval. Ce înseamnă arhitectura onirică a existenței pentru tine? Ce anume preferi: visul sau realitatea?
*DR: *Sunt o ființă pozitivă, observ cu luciditate și caut zonele secrete ale realității, în așa măsură, încât uneori chiar și în visele nopții investighez natura câte unui simbol, în cauzalitatea ei primară. Odată, pe la vârsta tânără, eram disperată și convinsă că timpul lui Ceaușescu e nesfârșit. Și-am avut un vis care exprima tristețea mea istorică, tradusă printr-o viziune precisă a ratării. Priveam un raft de cărți și știam cumva că sunt ale mele. Prima era Dicționar de simboluri din opera lui Eliade și am zâmbit nemulțumită, promițându-mi să nu scriu niciodată așa ceva. Mă întrebam cu oarecare mâhnire dacă între cărțile din raft nu era și vreuna de ficțiune. Știam însă că răspunsul e pozitiv. Pe la mijlocul raftului am văzut o carte pe care n-o voi uita niciodată, știam că e importantă. M-am trezit înainte de a vedea titlul. Mai târziu, pe vremea când umblam cu Fantoma din moară sub braț, fără să reușesc s-o public, am ajuns la o editură nou înființată după revoluție, iar editoarea a refuzat imediat ideea romanului, însă mi-a sugerat să scriu ceva despre Eliade. Chiar în ziua aia m-am apucat de dicționar, nu pentru că așa mi-era scris, ci pentru că voiam să ironizez partea din mine preocupată de mistere, scotocitoare și responsabilă de viziunea mea literară. Amestecul de pragmatism și buimăceală se află la baza ființei mele. Din acest motiv, cu fiecare carte pe care o scriu trăiesc intens întâlnirea cu cartea din vis. Cartea fără titlu.
IB: Timpul, scrie Borges, e substanța care ne alcătuiește. În ce raporturi ești cu timpul, cu cel biologic, fizic? Dar cu timpul metafizic, ficțional, literar?
DR: În egală măsură am o viziune fragmentaristă și globală asupra timpului. De fapt, mai întâi văd întregul, calup de fapte trecute și viitoare (traduse în consecințe posibile), apoi mă concentrez pe câteva secvențe-reper, în care se află „timpii” eterni ai poveștii. Dacă mă întrebi, de exemplu, de ce sunt hăituită, de ce e pusă recompensă pe capul meu, arunc mai întâi o privire spre momentul de maximă intensitate, în care un fel de cronicar compilator, becalian, înfășurat într-o eșarfă roșie, face criză de nervi. Iar din punctul ăla, urmăresc banii - traseul lor într-o unitate de timp optim. Și totul devine foarte clar: compilatorul are o compilație și vrea s-o publice. Nimeni nu e amator. Totuși există un zarzavagiu de o lașitate legendară, care ar fi gata să așeze compilația pe taraba lui cu ceapă și păstârnac. Și lucrurile încep să se înlănțuie natural până la răspunsul care nu întârzie niciodată. Ăsta e timpul pentru mine. Restul e doar puf de păpădie peste câmpuri de maci.
IB: Ești percepută și ca o personalitate nonconformistă a literaturii române contemporane. Navighezi cu dezinvoltură pe internet, pe facebook, îți prezinți cărțile într-o manieră spectaculară. De altfel, ai realizat și scenarii de film. Există în cărțile tale o legătură între literatură și film?
*DR: *Nu am avut idee că sunt percepută așa! Ți se pare că sunt un fel de om-spectacol? Ha-ha. Adevărul e că scriitorul zilelor noastre este obligat să ia parte la promovare. Cei mai mulți și-au făcut 100 de conturi pe rețelele sociale și postează în neștire texte și poze, ca și cum ar avea sute de cititori. Mi s-a părut penibil să fac așa. Alții au ales să-i denigreze pe scriitorii de oarecare notorietate, o practică veche, pe cât de jenată, pe atât de rezistentă ca metodă. Nu demult, o scriitoare închipuită a primit o funcție directorală, într-o instituție dedicată scriitorilor. Primul lucru pe care l-a făcut a fost să pună mâna pe telefon și să-și anunțe oficial toți subordonații că X-ulescu a fost scos din literatură, din momentul ăla nu mai poate fi considerat scriitor. Un an întreg a batjocorit un scriitor pe care avea datoria să-l promoveze, făcându-și loc pe lângă numele lui.
Ei, bine, eu am ales să mă promovez direct, sub numele meu, fără să-mi inventez cititori, fără să-i înjur pe confrații aflați pe val, ci îmbinând două pasiuni: lectura și filmul. Fac filme scurte, în care citesc un minut. Alteori îmi salut cititorii reali și deloc puțini. Mă iertați că nu recurg la metodele instituite.
IB: O „excelentă prozatoare, de mare talent si intuiție” (Norman Manea), cu un stil inimitabil, devotată artei povestirii și unui trecut reconstituit în culori puternice, dense, fascinante. Te recunoști în aceste aprecieri? Cum ți se pare receptarea prozei tale? Te-a înțeles critica? Care sunt criticii pe care îi apreciezi?
*DR: *Există mulți oameni, critici sau scriitori, dar și cititori obișnuiți, care mi-au netezit drumul, iar dintre ei i-aș numi pe cei care m-au susținut constant, fără condiționari: Dan C Mihăilescu, Paul Cernat, Daniel Cristea Enache, Bianca Cernat, Eugen Negrici, Călin Teutișan, Mihaela Ursa, Andrei Simuț, Emanuela Ilie, Cristina Bogdan, Nicolae Breban, Tania Radu, Gabriela Gheorghișor, Ioan Groșan și muuuuulți alții. Și cărora le trimit câte o sărutare și-o zână bună, direct de la Vatra.
IB: Regăsim în cărțile tale pasiunea documentării, un permanent joc între ficțiune și realitate, cu destine și patimi măiestrit puse în scenă în geografia tulburătoare a Bucureștiului fanariot. De unde provine această pasiune pentru trecut și cum se împacă ea cu timpul prezent al postmodernității?
*DR: *A fost inițial un mod de-am înțelege identitatea, dar cu timpul, s-a transformat în simplă plăcere vinovată, în timp al evadării. Și... mi-a și fost la îndemână, n-a trebuit să fac o documentare specială. Nici nu cred în opera de reconstituire istorică.
IB: În ce relație ești cu propriul scris? Ai senzația că îți scrii textele sau că ele îți scriu existența? Te simți locuită de o forță misterioasă, în momentele favorabile ale creației? Te-ai gândit vreodată să renunți la scris? Ce te-ar putea determina să abandonezi scrisul? Cum se îmbină în literatură frumusețea și adevărul?
*DR: *Scriu doar când am chef, prin urmare, când nu voi avea, nu voi scrie. Ficțiunea se află în metamorfoză, iar eu iau parte la aceasta, mai ales prin pasiunea mea pentru film, pentru editare în special.
*IB: *Care sunt proiectele tale de viitor?
Scriu un roman autobiografic și, desigur, intenționez să dezvolt colecția de proză contemporană de la Litera, care are până în prezent 27 de cărți pe piață pregătindu-ne acum pentru apariția celei de-a 28-a. În afară de astea, doar lucruri mărunte: expoziția Lizoancele, întâlnirile săptămânale din grădina Filipescu, întâlnirile cu cititorii români și străini, blogul din Adevărul și, din toamnă, iarăși cursul de scriere creativă de la Universitatea din București. Iar peste toate, revista Ficțiunea OPTm, săptămânal. Dar, cu prioritate, pregătesc a treia carte din seria de autor; după Lizoanca la 11 ani și Paturi oculte, urmează... nu spun încă, dar este un volum a cărui reeditare e așteptată de mulți cititori.
Revista Vatra, print, nr. 7-8, 2023
