Într-o noapte de iarnă, a anului 1702, o bucureșteancă fără somn s-a apucat să facă plăcinte. Iar dintre toate, cea de dovleac îți răsucea mințile, căci răspândea o aroma de vanilie, un damf ușor de busuioc și de coajă groasă, pe care a prins-o focul din două părți.
Evident, restul lumii dormea, cu toate că dulceața cuporului se revărsase de la Colțea, în jos, până-n apele Dâmboviței, unde la ora aia visau somnoteii, înveliți în nămol, și mormolocii peste care suflase marele Murta, stăpânul viselor și al apelor.
Satisfăcut, de puterile sale și de liniștea nopții, Murta plutea sub un pod, trâgând în nări efluvii de mâl și de salcie. Dar în reveriile sale s-au strecurat și aromele bucătăriei din Colțea. Dovleac! Era exact ce-i plăcea, mai ales la început de decembrie.
S-a strecurat, a trecut peste străzi, ajungând la casa bucureștencei insomniace.
La fereasta ei, Murta arăta ca o ceață, iar femeia a crezut că s-a aburit geamul. Masa era plină de plăcinte, așezate pe o tipsie cu mânere de argint.
Murta se delecta cu mirosul, apropiindu-se cu lentoare prin micile crăpături ale giurgiuvelei, prin fantele minuscule ale geamului.
Femeia, nu cred că v-am spus, n-avea somn pentru că dormise multă parte din viață. În adolescență, dormea tun, încât părinții ei, cuprinși de grijă, au trimis-o la Târgoviște, ca să învețe arta chilimului. Și-ar fi rămas acolo mult timp, dacă ai ei n-ar fi murit secerați de ciumă.
Prin urmare, întoarsă la casele părintești, a descoperit plăcerea bucătărelii. Iar când ai tot ce-ți trebuie, când nu duci grija zilei de mâine, când nu e nimeni pe capul tău, să te trimită la manufacturile de covoare ori să-ți hotărască ziua de mâine, te părăsesc visele.
De multe ori, în monotonia făcută din aburi și fum de prăjeală, se ridică o ursuzenie fără limite. Plăcintăreasa semăna cu un bătrân supărat, cu o floare ofilită de secetă.
Pentru Murta, ea nu era decât o răsuflare stătută, pe care se simțea îmboldit s-o repopuleze cu vise. În arta sa, de maestru al plăsmuirii, exista o temă pe care o iubea mult: a parfumurilor. Orice boare a vieții îl făcea să se gândească la acțiuni complicate, încât uneori un iz firav de migdală prăjită se transforma în poem ori chiar în epopee cu sute de personaje. Insomnica îl inspira să aducă alături grădinari cu ochi de safir și femei amatoare de jocuri nocturne, cai înaripați și cântăreți de petreceri, musculțe cititoare și spiriduși plictisiți de câte rele făcuseră.
Noaptea a fost lungă, iar la ziuă, plăcintele se răciseră, iar parfumul lor secase, supt de nesățiosul Murta al viselor.
În acea dimineață a nins puțin, cu fulgi mari.
După multe zile în care nu mai bătuse podurile orașului, Plăcintăreasa a ieșit din casă, fără treabă, ca să se uite în stânga și-n dreapta, să se bucure de zăpadă. Nu știa că visele lui Murta îi poleiau fața, că se mișcau pe umeri și se lăfăiau pe blana de capră, răsfrîntă pe spate. Ișlicul, peste care tremura un saric de mătase, i se umpluse de vise încolocite, de iepurașii albi ai speranțelor, de fructe care cântau pe o creangă, de picioare venite din altă lume ori de mâini atât de lungi, încât atingeau trecătorii.
Străzile păreau cuprinse de aiureală, iar Plăcintăreasa, văzută de la ferestre, arăta ca o femeie scăpată de la bărbat: părul i se despletise, ișlicul era pe-o ureche, iar de sub maloteaua de un verde smarald, curgeau fumurile amărui ale disperării, lăsând în urmă flori de salcâm.
Negustorii au luat-o la ochi, câțiva pazavani au urlat în goarne, ca să se știe că o femeie înnebunise, și cereau întăriri, să fie dusă pe sus la Cernica sau unde-o fi.
Iar în toată nebunia care cuprinsese Strada Mare și ulicioarele dimprejur, un singur om părea împietrit: un băcan.
Acest bărbat mustăcios și pitic, care avea să rămână în istorie, era după o noapte în care se gândise la sinucidere și pentru care viața nu mai avea niciun sens. Și-am să vă spun și de ce. Deși avea vad bun și vânduse ceva, cum se vinde înainte de sărbători, constatase de câteva zile că nu mi avea niciun ban. Cufărul în care îți ținea bănetul nu mai era. Dispăruse inexplicabil din ascunzătoarea păstrată de generații, sub podea, despre a cărei existență știa doar el. Ce însemna asta? În primul rând - faliment. Nu avea bani să-și plătească nici taxele, care mereu au fost mari. Nu putea să cumpere altă marfă. Era condamnat, aruncat pe drumuri și mort de frică. Dar chiar și-așa, părăsit de speranță, tot îi mai rămăsese loc de un plan, anume să se arunce din Turnul Colței în acea zi.
De cum ieșise din băcănie, poate pentru ultima oară, o văzuse pe Plăcintăreasă pășind pe mijlocul străzii: înaltă, monumentală în paltonul ei verde, învăluită în șoapte, venite de pe lumea cealaltă.
Băcanul uitase ce avea de făcut. Ochii îi erau înfipți în poalele hainei, de sub care ieșeau în alai niște ființe fragile, siluete lipite cumva de întrebările lui. Iar în dimineața de iarnă, în care Murta dormea, satisfăcut, după o noapte de desfătări, iar Plăcintăreasa pășea fără grabă, băcanul, pironit la doi pași de băcănia lui jefuită, și-a început aventura de personaj. De fapt de erou, pentru că își dădea seama că se afla în fruntea grupului de dansatori, care urcau în ritmul cobzelor spre acoperișurile acoperite de nea.
Iar drumul acesta devenea o scenă, fiecare parte a poveștii se desfăcea. Vedea prăvălia cufundată în beznă, vedea luna care plângea peste Lipscani. Și în pâclele negre ale unui nopți din trecutul noiembrie, îl vedea pe însuși hoțul banilor săi.
În acea dimineață, în care Plăcintăreasa făcea pași pe zăpadă și pazavanii sunau în goarne, lumea care se întâlnea cu ea față în față rămânea ca si băcanul în neclintire. Fapte necunoscute, mistere care îi torturaseră nopți și zile ieșeau acum la iveală.
O rufăreasă de la Palat a aflat unde-și pierduse cerceii, un arnăut plin de sine văzuse fața acelui bărbat care-i făcea fericită nevasta. În fine, cofetarul de la Zlătari se procopsise cu o inspirație culinară, iar sub coloanele de la Șerban Vodă, apăruse o statuie care semăna leit cu Plăcintăreasa, pentru că bijutierul își interpretase greșit viziunea oraculară. Iar ăsta fusese norocul femeii, în caz contrar și-ar fi pierdut libertatea, sfârșind-o ca nevastă de negustor.
În fine, toate astea au fost înscrise în documentele vremii, ca reclamații ori ca rapoarte de cancelarie. Jefuitorul băcanului a fost pedepsit, rămânând cu o singură mână, amantul a fost dus la Snagov, iar femeia adulterină a primit un șir de mărgele ca să-și reînnoiască sentimentele față de soțul ei.
Un singur lucru a fost omis: Murta, stăpânul viselor, încă mai doarme, sub un pod de pe Dâmbovița. Doar o aromă fără egal îl va trezi.
Spuneți-mi, vă rog: face cineva o plăcintă de dovleac, ca pe vremuri?
