Unul dintre strămoșii lui Căpriceanu, personajul din romanul Paturi oculte, a trăit în București, pe la anul 1760. Muncea cu ziua, dar cel mai adesea era văzut la cancelaria domnească, unde spăla călimările, ascuțea penele, făcea focul dimineața, dacă era iarnă, alerga să cumpere covrigi pentru calemgii ori făcea la cafele, direct în stradă, pe un trepied, care părea să fie parte din cancelarie. Din acest motiv unii ajunseseră să-i spună și Calemgescu, poreclă pe care o luase foarte în serios și învățase să scrie.
În același timp, se învârtea prin palat un tip din alaiul domnesc, grec din Crimeea, cumva lipit de suita lui Scarlat Ghica, aflat la prima domnie. Iar acest grec, pe jumătate rus ori din alte neamuri, uns cu toate alifiile lumii, devenise un fel de satrap, de apărător sângeros al domniei. Numele nu i-a rămas în scripte. Era atât de grec, cu toată originea lui îndoielnică, încât i se spunea Grecu, așa cum spuneam pe vremea comuniștilor Dero pentru toți detergenții.
Grecul acesta prinsese o mare simpatie pentru Căpriceanu, care, dacă nu v-am spus, avea un mod sclifosit de a fi, era din categoria slugilor gata de orice, dar cu toate astea nu se ploconea de la început, ci își privea stăpânul cu ochi lăcrimoși.
Pe nesimțite, începând prin a-i aduce cafea, Căpriceanu a devenit sluga apropiată a Grecului. Alerga prin oraș, ducea mesaje de colo-colo, apoi a început să se învârtă prin piețe și să tragă în ureche tot ce i se părea important. Grecu îl trimitea punctual, la anumite persoane, iar Căpriceanu știa care le sunt drumurile și interesele. În plus, avea și memorie bună. Un pic botos, cu ochi frumoși, în care puteai să citești recunoștința de slugă, acest Căpriceanu și-a abandonat cu timpul interesele de pe lângă calem și-a-nceput o viață de scriitor: nota silitor tot ce-auzea pin oraș, scria ce făcuse unul sau altul - bătăi, vorbe proaste, amantlâcuri, apoi chestii mai însemnate, de exemplu, unde își ține cineva banii, ce tranzacții urma să facă, unde avea să înnopteze un negustor abia picat în oraș. Scria fără alegere despre valoarea galbenilor cusuți în vreo căptușeală ori despre danteluțele aplicate pe betelia șalvarilor. Uneori scria chiar și despre întâmplările nepetrecute, ca ploaia de mâine, răpirea unei femei, descria amănunțit drumurile vreunui boier cu fumuri politice ori chiar planurile lui Scarlat Vodă, care visa să reformeze viața valahă.
Iar toate aceste însemnări ale lui Căpriceanu ajungeau contra-cost la Grec, fiind inițial așezate cu grijă într-o casetă, ca după aceea, după ce le citea în miez de noapte, să le ardă cu satisfacție, fie în soba monumentală din somptuosul salon, fie pe terasă, la lumânare, în serile scurte de vară. Iar cu fiecare lectură se limpezeau lucrurile în viața sa, căci după fiecare lectură dispăreau capete și aveau loc jafuri, oamenii erau șantajați, femeile se măritau în grabă sau plecau la mânăstire fără motiv.
Grecul știa că informația înseamnă putere, iar în cazul de față era aproape gratis, având în vedere că pe Căpriceanu îl plătea, dar nu atât cât i-ar fi dat unui informator ordinar, pentru informații cu mult mai proaste.
Așa a trecut viața lui Căpriceanu. Până într-o zi când și-a dat seama că simpla consemnare a faptelor nu-i mai aducea bucurie. Voia mai mult, și cu fiecare descoperire, adăuga la rândul să fapte, mici detalii la început, apoi o desfășurare a acțiunii până la un punct culminant și așa mai departe. O femeie adulterină, pe care o văzuse intrând în casa amantului ei, era descrisă cu multe detalii, de la cum își dezbrăca hainele, până la cele mai incredibile gesturi, care nu trecuseră nici măcar prin mintea versată a Grecului. Apoi, în ciuda faptul că femeia se întorcea acasă, Căpriceanu simțea nevoia să pună și alte fapte pe seama ei: fura bijuterii și alte odoare, avea o cheie de la palat ori întâlniri de taină cu niște gelepi din Brăila.
Scrierile deveniseră din ce în ce mai elaborate, iar Căpriceanu făcea legături între oameni și diferitele întâmplări, încât Grecu nu mai dovedea să folosească informația, nu mai avea timp să taie toată lumea care-l interesa, să șantajeze toți îmbogățiții descriși cu detalii. Fantezia o luase razna de tot, iar faptul istoric, acea acțiune, care odată conta, se făcuse praf luat de vânt. Oameni nevinovați erau ridicați din case, sub învinuiri aberante, bătuți la tălpi pentru c-ar fi insultat un negustor, ca până la urmă să se constate că negustorul nu exista. Câțiva boieri au fost arși cu fierul pentru complot împotriva domniei, iar niște elevi de la Sava au fost plimbați prin târg și umiliți de mulțimea înfuriată pentru un cântec pe care doar Căpriceanu îl cunoștea.
Când s-a terminat domnia lui Scarlat Ghica, a dispărut și Grecu, dar Căpriceanu a continuat să scrie până la moarte, chiar dacă nu-l mai plătea nimeni. Copiii lui au moștenit gustul delațiunii și-au dus mai departe plăcerile tatălui lor, iar generație după generație de Căpriceni și-a pus viața în slujba condeiului, până în zilele noastre, când un descendent, devenit scriitor, a urcat în punctul cel mai înalt al moștenirilor neamului său.
