De câte ori se apropie ziua de 1 Aprilie, îmi amintesc de Nicolae Mavrocordat, pe care bucureștenii l-au păcălit, după tradiție. Era anul 1716, iar Mavrocordat avea 36 de ani. Tip cult și cu multă imaginație, deja se pregătea pentru Răgazurile lui Filotheu, scrierea sa, atât de rafinată, tradusă în română abia prin 2015 (de Claudiu Sfirschi Lăudat).
Ceea ce se știe din istorie, lucru pe care l-am mai povestit, de altfel, e că în dimineața de 1 Aprilie a acelui an, care era primul an al său la București, Mavrocordat a fost păcălit c-au intrat nemții în oraș. Speriat, și-a luat familia și-a urcat în trăsură, luând drumul Giurgiului.
Dar ce istorie ar fi aia, fără amănunte, fără acele detalii care o fac savuroasă, credibilă?
În ziua respectivă, tânărul domn se trezește și cere chiftele de raci, lucru pe care îl anunțase cu o zi înainte. Era o mâncare prețuită, aflată în rețetarul lui Brâncoveanu. Respectiv, racii de râu, fierți, decojiți, se tăiau mărunțel, amestecându-se cu legume, verdețuri, cu migdale măcinate și pesmet, cu ou, usturoi. Din pasta asta se modelau chiftelele, care, după ce se prăjeau, erau servite calde, alături de un castronel cu oțet de trandafiri. Dar și oțetul ăsta era preparat în prealabil, îndoit cu apă, îndulcit cu miere și dichisit cu ardei iute și frunze de mentă.
În dimineața de 1 Aprilie, domnitorul cere micul dejun. Dar, cineva a uitat să cumpere raci.
Slugile intră în alertă, Mavrocordat, așteaptă, așezat la masă, cu o carte în mână, înveșmântat cu un halat de mătase.
În bucătăriile palatului e jale mare, iar câțiva au deja presimțiri sumbre. Chelarul e negru, măjerul e gata să-și ia lumea-n cap. Dar, când totul părea pierdut, bucătăreasa își aduce aminte că fratele ei, proprietarul unei ospătării, făcuse sigur chiftele de raci. Însă exista un impediment important: ospătăria era la dracu în praznic, undeva, în drumul spre Giurgiu. Ar fi luat timp să ajungă acolo, domnitorul s-ar fi făcut foc și pară, dacă ar fi trebuit să aștepte.
După o scurtă consfătuire, slugile hotărăsc să-l scoată pe Mavrocordat la plimbare. Dar cum? Câteva idei trec în viteză de la o fereastră la alta, până când, accidental, una se lovește de zeul zilei de 1 aprilie. Așa le vine ideea cu nemții și încep să strige prin palat, să se agite prin curte, să facă larmă. Unii se duc în stradă și strigă ca disperații, adunând și alți amatori de scandaluri.
Vă imaginați că prin mulțimea strânsă la porți deja circula vestea că totul este o farsă.
Mavrocordat, însă, se sperie, îl și vedem cu fața blajină, cu ochii albaștri, privind spre poarta palatului. În halat și-n papucii de casă, își ia copiii și se aruncă într-o trăsură, pregătită în grabă, iar vizitiul dă bice spre Giurgiu.
Lucrurile rămase în urmă sunt perindate prin minte cu părere de rău.
În scurt timp, însă, trăsura oprește. Mavrocordații sunt invitați într-o ospătărie de pe marginea drumului, o casă modestă, pe dinafară, dar memorabilă pentru interior. Zâmbetele și ploconelile sincere ale celor din jur îi încurajează să intre în joc.
Trec pragul și apoi traversează încăperile, conduși mai departe, până într-o curte interioară, acoperită cu panouri de sticlă și viță-de-vie. Era un loc neînchipuit de plăcut, cu flori și păsări, dar atracția locului o constituia un bazin, cu mai multe fântâni arteziene, sau „jgheaburi prin care apa țâșnea în spirale”, cum va scrie mai târziu însuși Mavrocordat, în Răgazurile lui Filotheu.
Fratele bucătăresei nu era om de rând ci frate cu bucătăreasa palatului. Și desigur, muncitor și iubitor de frumos.
Așezați pe divane, printre perne de mătase, Mavracordații au mâncat prima oară chiftele de raci, preparate în stil valah, uitând că erau urmăriți, că se aflau în pericol.
De altfel, nici nu-și făcuseră o părere, ca lumea, despre chiftele, c-a apărut și servitorimea, ca să-l pună la curent cu obiceiul păcălelilor de aprilie.
Nicolae Mavrocordat a fost un domn blajin, educat, prin urmare a înțeles obiceiul, a acceptat chiar că-l păcăliseră din simpatie. Totuși, în următoarele săptămâni s-a descotorosit de slugile mincinoase. Dar și locul cel frumos, din drumul spre Giurgiu, a dispărut. Bucătarii ospătăriei au fost luați la palat, iar proprietarul a muncit din greu să facă un chioșc cu tavane de sticlă, pentru mesele domnitorului.
Trebuie să vă spun că în tot veacul al 18-lea sticla a fost prețuită. Alt fanariot a făcut chiar un pod, cu pereții de sticlă, iar pavilioanele erau la mare modă. Mai ales o anume sticlă, turcoaz, era căutată, fabricată numai la Târgoviște, unde se făceau printre altele șipuri pentru parfumuri.
În ciuda faptului că niște oameni au rămas fără slujbe, ziua păcălelilor a mers mai departe. Cât despre chiftelele de raci - bunică-mea le făcea cu o pasiune pe care n-am moștenit-o.
