Țoale
Intrat în argoul anilor 80, cuvântul „țol- țoale” cu toată familia, a avut parte de o glorie categorică. Îmbrăcat la țol festiv însemna în haine oficiale, iar înțolit era cineva cu bani și surse în străinătate. Nu puteai să spui despre cineva îmbrăcat din magazinele naționale că e înțolit - ăla era doar o țoapă socialistă și atât. Țoalele erau blugii, cămășile cambrate, întotdeauna uni, hanoracele și alte haine fine, din cașa, verde de preferință - asezonate cu „troape” (pantofi cu platforme) ori cu mocasini făcuți la comandă.
Bineînțeles, în mediul rural, cuvântul „țoale” continua să-și ducă viața păduchioasă, cu înțelesul de lucruri vechi - pleduri, saltele, lenjerii uzate și mai ales preșuri.
Originile țoalelor se pierd în grecescul „tsoli”, trecut bine prin Imperiu și pe la alte neamuri balcanice.
În toate timpurile au existat și vânzători de haine vechi, valorificatori ai zdrențelor de tot felul. În romanele mele, pe lângă Curtea Veche e o Piață de zdrențe. Vânzătorii de textilă uzată s-au numit „telari”. Puțină lume știe că telar, cu varianta telal însemna inițial crainic, mesager vocal, om care strigă chestii din poartă în poartă sau din foișoarele Bucureștiului. Precupeții de haine vechi erau neamuri proaste și-și strigau marfa în gura mare, ajungând ca cele două îndeletniciri să se amestece, iar în cele din urmă să rămână în istorie doar cea mai puternică - a zdrențarului. Ca argument, aduc aici femininul lui telar, anume teleleică. N-o desemna doar pe vânzătoarea de țoale, ci și pe pețitoare, pe femeia care intermedia conflictele, care mijlocea întâlnirile dintre amanți. De aici, i s-a și tras faima proastă: o teleleică era o codoașă, pe care n-o voia nimeni, cu toate că nu-i contestau valoarea.
Oamenii sunt timizi, pe atunci poate și mai mult decât astăzi, pentru că n-aveau internet, ca să dea un mesaj, nu puteau să intre pe rețele și să-și dea arama pe față. Prin urmare, dădeau o țuică unei femei îndrăznețe ori poate nerușinate, care ducea mesajul în forma lui cea mai dură, cea mai directă. Lipsită de grețuri, teleleica nu se rușina să bălăcărească pe oricine, să dea pe goarnă secretele și să facă tarantelă, ridicându-și poale-n cap. Era neam prost ce mai! De aici sensurile grele ale cuvântului, care, de la rolul onorabil de a desemna un orator sau un om cu vocație pur retorică a ajuns să denumească țoapele murdare la gură și fără scrupule.
Ei, bine, o astfel de teleleică trăia în București pe la Precupeții Vechi și bătea străzile până la Obor colportând știrile, ponegrind oamenii. Era o femeie înaltă și veselă, iubitoare de țuică.
Într-o zi s-a întâlnit cu un negustoraș de basmale, trist rău și singur cuc. Omul a rugat-o s-o îmbuneze pe-o văduvă, din mahalaua Pantelimon, ca să-și coboare privirea spre el. Vorba vine! De fapt bărbătușul ăsta, care căra după el un geamantan de batice și cârpe fine, voia să intre în patul acelei văduve, fără să-i facă vreo promisiune, fără să se încurce cu ea mai mult decât trebuie. Așa că i s-a părut cool s-o plătească pe teleleică - nu cine știe cât, ci c-o țuică - iar el să se aleagă apoi cu un ceas de plăceri - „înainte de…„ e întodeauna un ceas, că așa-s visele, generoase.
Teleleica și-a luat misiunea în serios, a pus faptele pe drumul dorit și-a primit țuica.
O bucată de drum au mers împreună, căci pentru multă lume mai ales pentru teleleici, nu e mare diferență dintre „client” și „prieten la cataramă”. Și astăzi se spune mi-e client, mi-e pacient, mi-e profesor - ca și cum asta i-ar pune pe oamenii respectivi la degetul mic al persoanei. Aproape că nimeni nu se vede în poziție de subordonat, ci stăpânul celui cu care până la urmă a avut o legătură de suprafață. Așa și teleleica, credea că i-a făcut un serviciu înfierbântatului din Obor. Așa că s-a întins la plăcinte, făcându-i o propunere rușinoasă. Ba chiar i-a vorbit cu oarecare condescendență: nu era el în nevoi? Iată, ea-i făcea un hatâr, invitându-l scurt în spatele unei șandramale din Făinari.
Spre surprinderea teleleicei omul s-a simțit ofensat. El era un tip onorabil, avusese o mică afacere și plătise cinstit. Dar atât. Ăsta era rolul ei. Nu să-l umple de păduchi și de alte alea.
Pentru teleleica înaltă și țuicăreasă, bună de vorbă, ba chiar imbatabilă în ale retoricii, refuzul acestui bărbat jalnic, căruia vrusese să-i facă un bine, a însemnat mult.
Mai întâi a rămas în casă mai multe zile. Rememorând faptele, respectul de sine se făcea praf. Or, tocmai marea încredere pe care o avusese în calitățile ei o făcuse să-i meargă bine. Refuzată. Nu era chiar un lucru foarte nasol, dar refuzată de un om pentru care nu avea niciun pic de respect - asta i se părea de nesuportat. Ajunsese la granița lumii ei și nu exista nicio cale de întoarcere.
Să fii teleleică și să nu știi nu e așa grav, dar dacă ai conștiința oricărei decăderi, cât de mici - ești deja mort, adică nu-ți mai vine să tragi aer în piept.
Tocmai de-aia trebuie să-ți ții la distanță clienții.
