În mijlocul Epocii Fanariote, pe la 1769-70, Bucureștiul s-a aflat sub ruși. Trupe una, după alta, bărbați cheflii, unii franțuziți, alții doar puși pe distracții, au năvălit în Țările Române. E vorba despre Războiul ruso-turc (1768-1774), pe vremea Ecaterinei a II-a. Turcii au primit o bătaie istorică la Hotin, apoi colonelul Karasin a ocupat Bucureștiul, care n-a opus nicio rezistență.
Perioadei acesteia îi datorăm o sumă de miracole și o creștere demografică, nu neapărat pentru că rușii s-ar fi apucat de făcut copii, ci pentru că au adus cu ei un dezmăț fără margini. Bucureștenii dansau, femeile probau peruci și orice mahalagiu făcea datorii, pe principiul o dată în viață îți intră rușii în oraș. Se spune că lor li se datorează emanciparea femeilor, deplânsă de câțiva domni fanarioți, iar după Pacea de la Kuciuk-Kainargi, când s-au retras, au lăsat în urma lor moravuri libertine și o epocă plină de fapte îndrăznețe.
Cam pe-atunci se încadrează povestea Sofiei de Witt, despre care s-a tot spus c-ar fi fost cea mai frumoasă femeie a Europei, farmecul ei provenind integral dintr-un popas de vreun an și ceva făcut la București și la Iași.
Abia ieșise din adolescență, avea puțin peste 15 ani și niște ochi care te electrizau, lăsându-te fără cuvinte. Cumpărată de un diplomat polon, de pe stradă, unde vindea zarzavat, grecoaica e lăsată prin țările române, cam fără treabă. Iar aici, ce să vă spun, se cânta pe străzi „Mitica”, fie inspirată de această Sophia din Pera, care nu împlinise nici 16 ani, fie invers, în cinstea tuturor micuțelor bucureștence, care i-au făcut Sofiei intrarea în lumea bună și petrecăreață a orașului.
Suntem în 1776. Ipsilanti începe reformele. consolidează Școala de la Sf. Sava, înființează un internat & sistemul burselor; ajută la dezvoltarea manufacturilor, în special a celor de hârtie, de la Fundeni și Batiștea. Și având atâtea pe cap își lasă băieții să hălăduiască prin oraș și să contribuie din plin la viața lui veselă.
Vasăzică, pe străzi cântau lăutarii acest hit, în care e vorba despre o fată mică și focoasă, iar tineretul masculin făcea coadă s-o cunoască pe Sophia, cea mai spectaculoasă apariție din oraș. Întâlniri nocturne, plimbări în trăsuri, mirosul înnebunitor de tei și o melodie, care-ți intră în sânge. Plus cei doi prinți Ipsilanti, care fac praf toate legile.
Asta avea să țină minte pentru tot restul vieții, un călător neamț.
Omul era oarecum negustor, în sensul că furniza mărfuri pentru prăvăliașii lipscani, din Strada Mare. Trimitea pălării, ceasuri, agrafe și ciorapi de mătase, primindu-și banii pe loc, de la cei care veneau după marfă.
Într-o zi, pe la început de vară a luat-o spre București, unde auzise că s-ar găsi blănuri și pânzeturi de India, la un preț de nimic. Dar odată ajuns în oraș, a rămas uluit de câtă mișcare era. Lăutarii cântau, iar din balcoane se auzea oftat de femeie, iar peste tot se revărsa un miros călduț, de carne care dorește, un parfum de viață fără nevoi.
S-a așezat la o masă, a tras în nări mireasma orașului. Cădea seara, iar deasupra șoaptelor și-a viorii se ridica un glas de tenor matolit, care cânta „Mititica”.
Viața lui dinainte s-a risipit, pălăriile pe care le adusese cu el s-au topit și ele în bezna orașului, iar neamțul acesta, care venise după afaceri și chilipiruri, a notat cu penița în caietul de socoteli câteva cuvinte ale acelui cântec, de pe vremea în care bărbații oftau după o mică grecoaică, iar lăutarii cântau despre suferințele lor. Pentru prima oară în viață nu se mai gândea la ziua de mâine, ci voia să scrie și-atât. N-a intrat în alaiul Sofiei, ci a rămas să privească, mototolind încet cuvintele unui cântec care îl fascina. N-a știut niciodată ce însemnau, dovadă că le-a scris aproximativ, fără pauze și fără preocupare pentru traducere. Sub cerul verii nu mai conta nimeni, în afară de o melodie și un cuvânt fermecat.
Cât despre Sophia, spre deosebire de alți copii nimeriți în anturaje nepotrivite, a învățat repede care sunt frumusețile lumii și la 21 de ani era deja contesa de Witt primită la toate curțile Europei, iar la picioarele ei așteptau cu durere capete încoronate și peruci. Se zice că Potemkin a murit în brațele ei.
Ascultând „Mititica”, am intrat ușurel în lumea fanariotă, se poate spune pe ușa din dos. Desigur, am căutat melodia, după ce-am citit ce scria neamțul cu pălării, și-am găsit-o într-o culegere a lui Alexandru Mica, o melodie care s-a imprimat în trotuarele de la Cișmigiu și în fostele grădini de la Elefterie Vechi, pe insulă, și bineînțeles, în urechile unui neamț, care călătorea prin Valahia și care și-a notat cuvintele după ureche, impresionat de intensitatea emoțiilor pe care le declanșa.
Iar nu mult după aceea am scris romanul Manuscrisul fanariot, în care hitul acesta se aude la fiece pagină. Iar alături de el ecoul unui cuvânt vechi și cu largă istorie: „mic-mică”, venit din latină, se spune, dintr-un neatestat miccus, iar după Șăineanu din mikros, din greacă, unde ar fi avut o formă dialectală - micos - răspândită în spațiul mediteranean. Mie îmi sună ca reminiscența unui diminutiv pierdut. În tot cazul, cuvântul e expresiv prin varietate morfologică și semantică. De la desemnarea vârstei, la fragilitatea rațiunii ori la poziția umilă în lume, „mic” exprimă multe, făcându-mă să-l văd bine înfipt în limba vorbită. De aici și multele forme precum mitutel și mitutica lui Eminescu, adică mititel, micuț, micșor, ori chiar ca substantiv (micul și mititelul de pe grătare), apărut și el în iureșul vieții.
