Un cuvânt cu potențial narativ este pitic, cu toată familia lui numeroasă, care presupune micșorarea din varii motiv. A te piti de frică, făcut chitic, până a te pitula în glumă, a te face pitulice și așa mai departe.
Pitic își are rădăcinile în greacă, unde pithekos înseamnă maimuță. Toate limbile slave l-au luat cu sensul ăsta. Deci: om mic și… simpatic. Scriban se ocupă de etimologie ca lumea, în cazul acestui cuvânt. Restul dicționarelor îi trag cu limbile slave și gata. Dar atunci când un cuvânt se află în toate limbile slave, dar și la români, albanezi și mai ales în greaca arhaică, trebuie să privim mai departe, spre fondul comun, poate preslav.
La Cantemir, apare în Istoria ieroglifică o mențiune despre piticii care trăiesc pe fundul apelor. Sunt multe povești cu pitici, cu spiriduși, barbă-coți, dar și blajinii, stăpânii luminii de pe cealaltă parte a apelor, sunt tot pitici.
Totuși nu voi vorbi despre piticul din basm, ci despre unul de neam regal, care trăia la Brăila, cu biografie atestată, dar care până la urma a ajuns într-o culegere de basme.
Niță Pescaru trăia pe lângă una din numeroasele bălți din jurul Brăilei. Dar într-o zi, sătul de pește, de viața prea grea pentru mâinile lui fine, fuge în târg, la Brăila. E singur, nu suficient de deștept. Viața lui s-ar fi sfârșit probabil ca sclav, dacă nu se întâlnea cu un pitic cu mult mai deștept decât el. Piticul, fiind pitic n-are nume. Dar cum am zis, îi mergea mintea așa de repede, că nici nu mai conta numele. La ideea lui, intră amândoi la stăpân ca să nu moară de foame. Dar viața nu era roz. În plus, prin Brăila încep să dispară oameni, mai ales slugi ori venetici cum erau ei.
Pentru început freacă butoaiele unei prăvălii, holbându-se la minunile unui oraș, prin care se flendurea multă lume, în special greci, turci și machedoni, puși pe vândut lucruri. Iar printre aceștia, îl remarcă pe un tip, care zi de zi avea drum prin zonă, un nene bazat, care schimba trăsurile ca pe șosete, cât despre femei - mai bine nu povestesc! Fără alai feminin nici nu concepea să iasă din casă. Vindea, cumpăra, făcea afaceri obscure, de a căror amploare nu avea nimeni habar. Deși nu deținea sclavi și nici slugi prea multe, cu toate că mărfurile lui nu erau la vedere, părea să doarmă pe saci de bănet.
Piticul începe să-l urmărească pe bogătan. Cum era mic, se strecoară prin taverne, prin ganguri, sare zidurile grădinilor, ori se urcă prin copaci ca să vadă ca-n palmă ce făcea bogătanul în palatele lui.
Iar într-o zi află sursa venitului fabulos: in fiecare zi de marți, acest procopsit de Brăila mergea într-una din insulele mici de pe Dunăre. Dar trebuie să vă spun că pe timpul ăla era vegetație multă nu glumă, încât până la insula respectivă, barca trecea printre copaci, prin stufăriș, tăindu-și drum prin alge și lintiță. Iar odată ajunși la insulă, intrau în pădure, una neagră, în care nu se încumeta multă lume să intre, pentru că acolo trăia o salamandră uriașă, un balaur, o arătare de basm.
Cumva, bogătanul se împrietenise cu fiara, iar săptămânal îi ducea ca ofrandă un om. Angaja câte un fraier, îl lua în călătorie și odată intrat în pădure, îl lăsa în gura balaurului, care era el fiară - dar una galantă: îi plătea un săculeț cu diamante și galbeni.
Piticul, indignat pentru soarta slugilor ajunse salam, simțindu-se solidar cu acestea, pune la cale un plan, ceva deștept, desigur. După câteva săptămâni de eforturi, după ce construiește cele mai ingenioase capcane, piticul acesta, pe care deja îl putem numi erou, reușește să-l transforme pe bogătan în hrană pentru balaur. Apoi se face stăpân peste averile lui.
Și te-ai aștepta că o va duce bine mersi. Dar aici vine lovitura de teatru: piticul luptător, curios și justițiar îi mărturisește lui Niță Pescaru că toate acestea erau pentru el. Cândva, într-un trecut oarecare, Niță cruțase un pește și pentru asta - iată, venise timpul să fie răsplătit.
De la această întâmplare, care poate să fie crezută sau nu, s-a născut basmul Împăratul peștilor, din culegerea lui Stăncescu. Vremuri vechi.
Totuși documentele pomenesc de un om mic, care, pe la anul 1781, povestea despre balauri și alte minuni de prin neumblatele insule ale Brăilei.
