Voi începe cu un loc viu, zona din fața magazinului Unirea. Pe la fântânile actuale a fost mereu iureș de lume și încă și astăzi, dacă ești atent, se mai aud chicotelile mici ale unor oameni care-au trecut pe-acolo.
Locul mi-a atras atenția prin anii 70, când se afla aici o piață foarte întinsă, un fel de labirint, în care găseai multe lucruri, dispărute de pe restul piețelor. Sub cupola verde era o lumină ireală, iar Dâmbovița își trimitea ecourile printre piramidele de mere.
Apoi am citit că mereu a fost piață la pod, un fel de punct nodal, un vortex: oamenii s-au dus, epocile s-au topit, dar în locul respectiv, care leagă de oraș Calea Șerban Vodă - mereu au bătut niște aripi sălbatice.
Aici aveau loc întâlniri, pe-aici intrau trăsurile în București. Pe-aici coborau siluete incerte spre Beilic ori spre Baia domnească. Podul, și-acum mă refer strict la puntea Dâmboviței - și nu la drumul pavat cu lemn, care se numea tot „pod” - răsuna de lălăielile lăutarilor, iar pe margine găseai tarabe mici, coșuri cu flori. În romanul „Manuscrisul fanariot”, i-am zis Podul lui Lascăr.
Prin secolul al 18-lea trăia în zonă un tip, un om liber aș zice, pe care îl regăsim uneori pomenit prin hârțoage. Iar când spun zonă, să știți că nu mă refer la vreo mahala, ci omul locuia chiar sub pod. Avea acolo, de-asupra apei, un fel de ponton cu acoperiș, o vizuină.
Perioada lui de glorie a fost pe vremea ocupației ruse, din timpul războiului ruso-turc (1768-1774). Bucureștiul era plin de soldățime și de petreceri, iar acest locuitor de sub pod s-a îndrăgostit de uniformele rușilor. Îi plăceau în special mantalele cu pense și pantalonii albi, ai infanteriștilor. Căsca ochii ceasuri nenumărate, încercând să memoreze nu vorbele, ci felul cum erau spuse, ținuta elegantă a unui cot, rotațiile unui deget înmănușat. Rușii cântau să-și spargă plămânii, iar peste garduri se holbau fascinate podăresele, băiețandrii pe care nu-i pusese nimeni la treabă și, bineînțeles, personajul nostru, care în vremea aia avea un nume banal.
Totul s-a schimbat pentru el, într-o dimineață de a lunii aprilie. Era devreme, soarele nu se arătase încă, iar din Dâmbovița ieșeau aburi de lapte. Și nu departe, pe mal, un rus zăcea mort, cu fața în sus. Era un ostaș pe care țuicile de Valahia îl făcuseră zob, dar și aerul otrăvit al lui aprilie, care nu degeaba a fost numit „perfidul aprilie”.
Un timp s-a chinuit să-l dezbrace pe mort, dar cum lucrul s-a dovedit greu, a băgat cuțitul și-a scos pe bucăți, bunătatea de haină, care avea să devină cea mai de seamă realizare a lui. A cârpit-o apoi, a reasamblat-o, i-a cusut și o floare pe spate, i-a pus nasturi noi. Pe la manșete i-a bătut un feston. În fine, când a ieșit pentru prima oară cu ea, toți ochii pieții erau pe el, iar din ziua aceea a devenit Marele Căpitan de sub Pod.
Într-o zi cineva i-a adus o petiție, pe care se părea c-a citit-o cu toată atenția. Petiționarul avea dreptate, trebuia neapărat să-l ajute. Cuvintele i-au ieșit cu toată convingerea: omul se putea întoarce acasă și n-avea decât să se culce. A doua zi, la prima oră, el însuși, Căpitanul de sub Pod, îi va bate în poartă să-i aducă vestea cea bună - ceea ce s-a și întâmplat. Odată cu soarele, a apărut lângă gard, în haina lui cu umeri tari, pensată în talie, cusută cu efort și înfrumusețată, vasăzică în acea haină care îi schimbase obrazul, și i-a spus reclamantului că situația lui era rezolvară: nu avea nicio datorie, nimeni nu-l va obliga să plătească.
Vestea s-a răspândit prin tot Bucureștiul, iar cererile au început să curgă spre pod. Căpitanul îi aștepta grav. În fiecare zi avea niște ceasuri rezervate ca să primească petiții. Fiecare om primea un cuvânt bun și pleca de-acolo încredințat că i se va face dreptate.
Prin vară, primul reclamagiu a fost aruncat la ocnă, iar familia lui a ajuns pe stradă. Totuși nimeni nu l-a învinovățit pe Căpitan. Ca de obicei, autoritățile erau de vină: divanul, domnitorul, adică, știți cum se zice - țara. Bietul Căpitan se zbătuse, dar ce putea el să facă într-o țară de hoți?!
Nimeni nu cercetase traseul acelor jalbe. Nu se știa ce demersuri făcea Căpitanul. Dar cei care mi-ați citit romanele știți deja, căci întâmplarea aceasta am pomenit-o, fără detalii, e-adevărat.
La un moment dat cineva a descoperit că toate reclamațiile luaseră drumul spre Dunăre, aruncare zilnic în Dâmbovița. Căpitanul nici măcar nu știa să citească, ceea ce până la urmă nici n-avea importanță! Decât un cititor care-ți caută nod în papură, mai bine un analfabet care te laudă. Pe bune, acum gândiți-vă și voi - de câte ori v-au întărit criticile scoase de niște buze subțiri, adeseori conturate cu pixul?
Ca să închei, Căpitanul de sub Pod, prin cuvintele lui bune, a rămas în istorie. Documentele de cancelarie îi pomenesc numele pe care a reușit să și-l facă și chiar dacă până la urmă l-au aruncat în ocnă, n-au putut să-l ignore. În plus, o uniformă care-ar fi putut s-o sfârșească terfelită de flinte, a ajuns obiect de muzeu - poate nu așa cum v-o imaginați, expusă într-o vitrină, ci consemnată aici, bună de a fi reconstituită cândva și așezată printre fântânile de la Unirii, ca relicvă a unui moment important din istoria Podului lui Șerban-Vodă.
Adrvărul
