Ah ce plăcut e să te întâlnești cu lumea și să sporovoiești, să trăncănești să stai la taifas pur și simplu! E atât de plăcut încât sunt și multe cuvinte pentru acțiunea aceasta. De la voroava slavă, cu iz bisericesc, până la a sta la o parolă, într-un grup de intelectuali din La Belle Époque - e un drum plăcut și seducător de sinuos, care trece prin Sfatul țării, prin a sta la sfat/a face mare sfat, dar și a te sfătui cu cineva, în mare taină. Toate - cuvinte slave și medievale, desigur, ca și sobor.
Iar unde poți sta la taclale, dacă nu pe un divan?! De aici, adică din turcă, și sensul divanului de conversație selectă care nu e pentru mitocănimea de rând. Invoc desigur Divanul sau Gâlceava înțeleptului cu lumea - a lui Dimitrie Cantemir. La taclale, cuvânt luat tot din turcă, stă lumea fără pretenții. Să stăm la o tacla - spuneam prin anii 80 - oare se mai spune? Dar, ăia erau niște ani cenușii, depresivi, perioada cea mai neagră a vieții, aș fi zis, dacă n-apucam pandemia. Ce puteai să faci, decât să stai la taifas (cuvânt din greacă), adică să spui lucruri mărunte, nu filozofii, ci palavre!
Parabola, cu versiunea palavra, luată din latină în toate limbile romanice și nu numai, a ajuns în cel din urmă în parlament și de-acolo a coborât printre blocuri - la zarzavagioaicele care parlamentează și în alt zone, chiar mai joase de-atât. Dar dacă palavra, chiar decăzută, tot mai are puțintică demnitate, palavragiul nu se bucură de recunoaștere - deși pe nedrept.
Ion Palavragiul a trăit pe la finele secolului al 18-lea, iar numele lui a rămas în scripte. Omul, vânzător ambulant de sugiucuri și alte dulcegării, avea obiceiul nu doar să bârfească, ducând vorba de colo colo, ci să comită și acel sacrilegiu de neiertat, al indiscreției. Omul care spune vrute și nevrute e rău de gură, locvace, uneori bârfangiu, exact ca toți vânzătorii de fructe, numiți pe vremuri sicofanți (etimologic chiar înseamnă vânzător de smochine), adică tipi care duc vorbele de la unul la altul. Dar dacă practica asta e acceptată, a fi indiscret e un mare păcat. Palavragiul e ascultat, ca un zvonar, ca un clovn și atât. Dacă divulgă un secret, un adevăr care i-a fost dat în păstrare, comite o indiscreție, devine vulgar, josnic, exclus social. Însă dacă umflă o informație, o deformează, e bun de tot - poate ajunge, în ordine, politician, jurnalist, scriitor. Așa i s-a întâmplat lui Ion zis Palavragiul, vânzător mărunt, care umbla pe la Colțea, cu o tavă mare atârnată pe piept, lăudându-și sugiucul.
Și-avea și de ce, pentru că dulciurile lui erau fără egal. Avea sugiuc din nuci și siropuri de fructe, întărite cu amidon și prăjite cu o crustă subțire, fructe înșirate, caramelizate numai pe-o parte, bucăți de măr învelite în jeleu, prune uscate, umplute cu sâmbure de caisă și înghesuite pe un băț din „gheață de zahăr”, figurine de acadele, năsturei decupați din gutuie și cireșe conservate în lichior. Și să știți că n-am enumerat tot. Am lăsat de-o parte rahatul, șerbetul în jumătăți de caise, bomboana cu nucă ori coliva pe frunză de viță, halvaua, halvița și gogoșelele cu iaurt.
Iar acest om, cât aștepta, obligat să ascute una și alta de la clienți, ca să fie simpatic, la rândul său, trăncănea. Uneori, când ajungea la vreo poartă, mai stătea la taifas cu vreun client, lume care judecând după frecvența întâlnirilor, ar fi putut fi socotită ca făcând parte din familia lui. Mai povestea pe unde umblase, ce mai aflase de la alții, iar la rândul său clientul îi spunea ce mâncase, ce-și mai cumpărase prin casă, dar mai ales ce se întâmpla prin vecini.
Când cineva îi încredința vreo bănuială, anume că un boiangiu și-ar fi vopsit câinele de sărbători, Palavragiul povestea mai departe, cu un entuziasm inflamat: câinele, vopsit în nuanțe turcoaz obișnuia să iasă pe străzi și să cânte, hămăind pe câinește o melodie la modă. Ochii ascultătorilor se făceau mari, iar Palavragiul se încălzea de plăcere. Lumea voia amănunte, voia dovezi. Cum să nu! Ambalat, mergea mai departe cu povestea câinelui care își schimbă culoarea după visele unui vopsitor; știa să cânte și să danseze, iar uneori apare noaptea la patul cuiva ca să-i prevestească diverse drame.
Pe unde trecea Palavragiul, străzile de umpleau de câini colorați, de povești incredibile. Și câtă plăcere exista în fiecare din ele! Nu atât fanteziile îl hrăneau, cât bucuria pe care o resimțea, văzându-se ascultat. Când stai la taclale, la colț de stradă nu-ți vine să pleci. Ochii strălucesc, inima bate, iar cuvintele zbârnâie ca un roi de albine. Una e să spui două vorbe gen bine-mersi, și alta e să dai amănunte despre ceea ce a dus la acest bine-mersi și care sunt consecințele.
Pe măsură ce trecea timpul, vopsitorul ajunsese nu doar să vopsească un câine, ci să umble noaptea alături de el, umbre lipite de ziduri, misterioase amenințări. Iar cuvintele Palavragiului, spuse cu pasiune, au început să plutească peste oraș.
Repetată din ușă în ușă, povestea vopsitorului a devenit o primejdie, iar mai marii orașului s-au adunat în Divanul Domnesc, făcând sfat, un turvin, ar fi zis bănățenii, iar vopsitorul a fost luat pe sus și adus la tacrir. Frumos cuvânt, nu?! Tacrirul ăsta, venit din turcă, înseamnă interogatoriu, aici, dar mai putea să desemneze și ceea ce azi numim proces-verbal, constatare, raport. Bineînțeles, vopsitorul a fost luat la tacrir, punându-i-se o sumă de întrebări.
Zăpăcit și cu vorbe puține, luat rău prin surprindere, vopsitorul a recunoscut că vopsise un câine: îi făcuse o pată, ca să încerce o vopsea pe spatele lui.
Oricum nu contau cuvintele sale, căci doar entuziasmul unui palavragiu le face să circule și să se impună. Vopsitorul a fost aruncat în ocnă, și chiar, după aceea, când familia lui a reușit să-i dovedească și să-i plătească dreptatea, tot restul vieții lui, a rămas un dubios, disprețuit unanim.
Cât despre Palavragiu, ei bine, el continuă să pălăvrăgească și astăzi, între timp adunând în jurul lui și alți palavragii, epigoni, îmbătați de plăcerea vorbirii. Cine spune doar niște cuvinte acolo, e dat uitării, pe câtă vreme cine face din ele palavre e considerat un erou. Și bineînțeles, contează și locul: una e să mormăi intimidat la tacrir, și alta să vorbești ținând pe piept o tavă cu bunătăți - cu sugiucuri, peltele și kandel!
O să ziceți că nu e drept. Dar ce mai e drept în lumea de azi? Și la urma urmelor, dacă vă pasă, nu mai cumpărați acadele, ci câini vopsiți!
