Dintre cuvintele rezistente la tăvăleală face parte si geamantan. Intrat în română cândva prin secolul 17, vine din greacă (tzamandani), preluat în turcă în forma ușor adaptată - camadan -, a adus cu el și obiectul, o ladă mică, de voiaj, cu mâner și curele de pus în spate, la nevoie. Am dat peste acest cuvânt zilele trecute, citind o listă de obiecte rămase în urma unui tip mort. Omul, un bucureștean de prin zona Mitropoliei, mort de bătrânețe, lăsa în urmă un coș ghiurghiuliu, un ceasornic englezesc și o pușcă turcească, ghintuită și poleită cu aur. Plus un geamantan mic, foarte vechi. Restul obiectelor erau fără importanță.
Desigur dintre toate, micul geamantan mi-a suscitat interesul și imediat l-am văzut călătorind boierește, cu trăsuri, cu bagaje puține, cu o pușcă rezemată prudent de genunchi. Bineînțeles nu-l văd trăgând focuri. Pușca asta, fiind aurită, era clar că avea aceeași valoare pe care o are azi un telefon scump. Era un obiect de făcut loc prin lume, să vadă săracii că e un om important. Tot așa și ceasornicul de buzunar, era purtat ca să-l facă important în ochii prostimii.
În geamantan își înghesuia de regulă o cămașă, niște citieni înflorați, de purtat pe sub șalvari, în caz că scade temperatura. Mai punea acolo câteva pachete de tabac, papucii de schimb, o fermenă mai moale de luat pe dedesubt la nevoie. Lucrurile importante erau păstrate asupra lui: un brici cu prăsele de os, o pungă de bani, cusută la brâu și alți bani puși separat prin căptușeli, un galben pus la vedere, pe post de nasture, învelit în pânzică de cânepă.
Evident, geamantanul era legat pe trăsură, în timp ce el, mortul nostru căruia îi vom spune Mitrache, stă relaxat pe bancheta de pluș, mângâind fără grabă țeava aurită a puștii. Drumul cu un astfel e geamantănaș e unul scurt, la Brăila, unde are de gând să doarmă o noapte. Dar, lângă el, tronează un coș de răchită, o cutie mai mult, cu capac rotunjit. În acest recipient a pus un cadou, cumpărat de la Colțea, din prăvălia lui Tudorachi. E o mantiluță de umăr, ușurică, dintr-un cașmir imprimat, garnisită la guler cu blană de mâță. Iar acest obiect fin, nu putea fi dus, așa, într-o pungă, ca astăzi, ci se așeza artistic în coș, cadoul fiind completat cu un parfum și poate cu un șir de mărgele. Iar tot coșul acesta pe care o mână de om tânăr îl împletise meseriaș, din răchită, era vopsit într-un roz aprins, către rubiniu, tras în parafină și închis ermetic cu un lăcățel argintiu.
Acest coș ghiurghiuliu, cum este consemnat în documentele anului 1794, a și fost cauza morții lui Mitrache, om dichisit, călător ocazional și deținător al unei puști aurite.
Coșul a stârnit interesul vizitiului, a făcut-o curioasă pe femeia care călătorea pe bana de vizavi, a stârnit întrebări în mintea arnăutului, agățat de ușa trăsurii, și nu în cele din urmă i-a dat un scop în viață lui Antonică, angrosist, plecat după marfă.
Când diligența a intrat în menzilul Brăilei, înăuntru nu era decât un coș gol. Conținutul zburase inexplicabil, iar restul călătorilor tot așa. Arnăutul nu văzuse nimic, vizitiul n-a fost întrebat. Iar despre Mitrache - v-am, spus încă din prima frază - era mort, căzut pe o rână.
Spre mirarea mea - nimeni nu s-a atins de pușcă, nimănui nu i-a trebuit ceasornicul englezesc ori coșul vopsit. Veți zice că ceea ce era înăuntru valorase mai mult. Poate. Dar mai era ceva, care astăzi nu mai contează: pe acel timp, de lucrurile săritoare în ochi nu se atingea nimeni. Unde puteai să te duci cu un coș vopsit într-o culoare ca asta, când oamenii cumsecade umblau cu unul de răchită natur? Cât despre pușcă - era personalizată, așa c-a fost lăsată acolo. În schimb, de viața bietului Mitrache nu le-a păsat. El era un tip prea de tot, cu mofturi și fumuri.
Iubita lui n-a aflat decât peste luni de zile că Mitrache se dusese pe lumea cealaltă și citind raportul, unde erau înșirate lucrurile rămase în urma lui, a oftat: vasăzică de data aceasta Mitrache venise cu geamantanul: poate intenționa să rămână mai mult mult.
