Natantol, natantoală, natantoli - iată un adjectiv plin de ponoase, pe care dicționarele îl dau fără origini. Apărut din neant, ca un balon de săpun, ceva fragil, imprecis, trecător. Totuși are și el o istorie, care merită detaliată.
După Șăineanu, există o formă veche netare/nătare care indică slăbiciunea, neînsemnătatea, de la care s-au format prin augmentare cuvinte ca nătărău sau nătâng. Limba română e inventivă și înclinată spre exagerări, spre deformări caricaturale. Un om înalt poate fi prăjină sau namilă, prin substituție de tip metaforic, dar dacă e și slab în același timp, devine năltărog, prin asociație cu slăbănog, adjective uzuale, înfrumusețate cu un sufix de augmentare a importanței, prin asociere cu numele turcești, de genul Pazvantoglu; nu etimologic, ci, așa, fără legătură cu sensurile (fiul lui Pazvantov), ci prin asociere cu numele unor străini care stăpâneau, înfumurați de rol, evidențiați artificial. Asociațiile de tip fonologic sunt uzuale în limba română - putem spune că multe forme merg pe urechism, pe similarități sonore sau pe metafore alcătuite în zona spumoasă, în care sunetele se transformă în alte sunete, se întâlnesc și petrec, fac chermeze.
Pe relații de acest tip, în care semantismul intrinsesc nu are valoare, ci doar percepția și locul ei în imaginarul unei epoci, e creat și cuvântul târtan, deja cu istoric celebru printre filologi, dar și natantol, cuvânt vechi, creat după modelul lui mototol, prin asocieri de imagine și de sonoritate. Mototol e o denumite veche a ghemului, de la el dezvoltându-se imaginea unui om nătâng, incapabil să acționeze, făcut grămadă de prost, mototol, fără formă omenească, fără organe ale acțiunii.
În aceeași zonă se dezvoltă și natantol, din *netare/nătare, * cuvânt răspândit cu precădere în sudul țării, prin care se desemnează o persoană șleampătă, cu hainele în evidentă dezordine, fără nici o grijă pentru imaginea personală - lipsită de respect de sine, doar din prostie, din lipsă de viziune, ori din incapacitatea de a acționa.
În anul 1796 trăia la București o femeie, văduva unui căpitan, din care motiv i se spunea Căpităneasa. Pe cât era ea de impunătoare, întodeauna gata să facă jalbă și să pună la respect pe oricine, pe atât de natantoală era fiică-sa. Nu prea era atentă la detalii, nu știa să-și țină rangul și era gata să bage în seamă pe oricine, ceea ce i-a adus până la urmă și porecla de Natantoala, deși avea un nume onorabil, anume Ioana. Bietul mitropolit, într-un exces creștin, o și numește la un moment dat Ionica, tocmai ca să atragă atenția asupra inocenței, aflate în straturile cele mai joase, la baza natantoliei ei.
Ca s-o scurtez, această fată s-a încurcat cu Vlad, un logofețel cu nasul pe sus, care, luând-o cu măgliseli, după cum zice Căpităneasa, în jalbă, i-a furat fecioria.
Prin urmare s-a ajuns la proces.
Ionica nu scoate o vorbă, Căpităneasa e foc și pară, iar logofețelul Vlad declară că nu se însoară cu fata pentru că e natantoală. Și nu e doar el de părerea asta. Fata e studiată, analizată. Era adevărat, nu impunea respect prin nimic. Iar aici nu e vorba numai de haine, ci de atitudine, de ținută, de rang. Ionica, e blândă, dar incapabilă de stimă de sine. E și cam șleampătă, dar principalul motiv care ține în picioare apelativul de natantoală e că nu știe să refuze pe nimeni. Când ești amabil în exces, când accepți cu bunăvoință, fără să faci niște mofturi, acolo - ești călcat în picioare și ajungi natantol, fără valoare, fără rang social. Fără vertebre.
Desigur, lumea o compătimește pentru că și-a pierdut fecioria, dar mai ales pentru că va fi mereu călcată în picioare, iar, in numele acestei compătimiri, Ionica obține 50 de taleri.
Dar respectul nu se cumpără, se dobândește greu și se pierde imediat. Natantoala nu se bucură de aprecierea celor din jur, ci numai de oarecare milă și-atât. Ea se mulțumește cu cei 50 de taleri, zice un sărumâna, determinându-l pe diac să noteze că părțile s-au împăcat repede și de aceea adeveresc punând degetul. Chiar și căpităneasa, cât era de bățoasă și înfiptă în lume, acceptă umil, semnând documentul, ajuns la noi, ca toate celelalte prezentate aici - fiind publicat de Urechia.
Notorietatea unui părinte nu e de ajuns, iar odraslele care nu se ridică la forța părinților, nu sunt niciodată căinate, cum sunt părinții: săraca de ea, Căpităneasa, ce sămânță proastă a pus în pământ!
Chiar și cu talerii primiți în contul fecioriei furate, Ionica va rămâne în continuare tot Natantoala. Viața ei s-a scurs din eșec în eșec, de pe urma ei rămânând în istorie doar urma unui deget care s-a mulțumit cu 50 de taleri.
Dar vorba e - c-a rămas în istorie!
