Proza Doinei Ruști, care îi dezvăluie dragostea pentru literatura veche, dar și curiozitatea față de legăturile istorice, este completată de elemente biografice, care, așa cum ne-a mărturisit, nu reprezintă nimic din ceea ce a trăit cu adevărat întrucât „scormonirea trecutului are un singur scop, acela de a te încredința că ai evoluat“. „Weekend Adevărul“ a discutat cu Doina Ruști despre modul în care și-a format stilul de a scrie, cum interferează biografia și cazurile reale cu proza pe care a scris-o, perioada de profesorat, precum și despre activitatea pe care o are în cadrul Editurii Litera, unde le oferă o adevărată șansă scriitorilor aflați la debut.
„Weekend Adevărul“: Ne puteți povesti, vă rugăm, cum v-ați format stilul în care scrieți și cum l-ați defini?
*Doina Ruști: *Am început cu un stil de notație, pe principiul „descrii ceea ce vezi“, și am adoptat treptat o scriere de detaliu. În romanul de debut „Omulețul roșu“ (2004) am înlocuit epicul de aprofundare, bazat în general pe comentariu, cu un calup de cinci-șase povestiri foarte scurte, în intenția de a conferi perspectivă epică, dar și iluzia unei realități indubitabile. De pildă, personajul meu vorbește despre prima experiență sexuală, iar în completare am adăugat scurte cazuri, fără legătură cu firul epic. Treptat, această povestire aplicată a devenit parte din stilul meu. Dar cu fiecare roman am schimbat tipul de compoziție, de unde impresia falsă că și stilul narativ ar fi altul. Am scris linear, fragmentarist, am structurat povestea în nuclee epidemice... De pildă, romanul „Fantoma din moară“ este alcătuit din trei părți, care compun din perspective diferite părți ale unei povești: o confesiune, o narațiune de construcție și o radiografie de secvență (două zile din viața unui om, una de la apogeu și alta de la final). În unele romane, tensiunea este creată clasic, pe acumulări de acțiuni, precum în „Lizoanca“, „Mămica la două albăstrele“, „Logodnica“), în altele, am plasat povestea într-un anumit tip de atmosferă, aparent manieristă, în adâncul povestirii regăsindu-se aceleași micronarațiuni de tensiune. Aici se încadrează „Fantoma din moară“, „Manuscrisul fanariot“ și „Homeric“. Dar, desigur, există și scrieri în care mi-am spus intențiile estetice, una dintre ele este „SIGCHLD, fork() and sleep()“ – un fel de artă poetică pentru mine. Despre stil ar fi mult de povestit. Unii exegeți ai operei mele au vorbit despre neogotic – „Zogru“, „Fantoma din moară“ –, alții despre realism magic –„Fantoma din moară“ –, mulți despre neozolism „Lizoanca“.
Aveți un anumit ritual atunci când scrieți?
Nu. Există perioade în care simt nevoia să-mi schimb laptopul, altele în care scriu câteva paragrafe de mână. Sunt zile în care vreau neapărat să povestesc ceva, fără legătură cu vreo operă.
Ca scriitoare, sunt în căutarea acelui cititor ideal, capabil să mă citească fără prejudecăți.
Vi s-a întâmplat vreodată să aveți blocajul scriitorului?
Nu. Când am chef de scris – scriu, când nu, nu. Habar n-am de ce-ar exista un blocaj...
Viața universitară în pagini de roman
*Care sunt căutările dumneavoastră, ca scriitor? *
În primul rând, caut desfătarea incomparabilă pe care ți-o dă transmiterea unui mesaj important pentru tine, pus într-un ambalaj unic sau măcar insolit la acel moment. Și, bineînțeles, caut acel cititor ideal, capabil să mă citească fără prejudecăți.
Din biografia dumneavoastră am aflat, printre altele, că ați avut o lungă perioadă de profesorat. Care sunt coordonatele profesionale?
Am studii filologie. La 23 de ani eram deja profesoară, la un liceu de unde în 1989 mi-am dat demisia ca să pot veni la București. Imediat a izbucnit revoluția. M-am angajat la Editura Humanitas, în același timp luându-mi două ore la Colegiul Național „Ion Neculce“ (Literatură universală) și la Universitatea București, unde am predat Literatură veche și Teoria literaturii. La un moment dat m-am mutat la Universitatea Media, intrând în lumea filmului. Un timp am fost decan. Tot atunci am început să țin cursuri și la UNATC. A fost o perioadă creativă și bună în multe privințe. De pildă, m-am întors la ficțiune și am început să public romane.
Profesia v-a influențat ca scriitoare? A fost o povară, v-a apăsat mediul în care ați muncit?
Toate meseriile mele au beneficiat de implicare, entuziasm și bucurie. În interiorul fiecăreia am trăit deliciile constructorului – și pe când scriam manuale de liceu, și pe când vindeam ziare, dar și ca profesor. Am auzit multă lume spunând că dăscălia este o meserie rutinantă, în care omul moare repetând toată viața același lucru. Pentru mine n-a fost așa: mereu mi-am inventat altă lume în interiorul căreia să-l învăț pe altul. Nici n-am ținut același curs mai mult de trei ani. Cât despre influențe, pot să spun cu mâna pe inimă că în romanele mele totul este autobiografic și nimic din ceea ce-am trăit cu adevărat. Pe vremea când scriam „Zogru“ (2006), de exemplu, predam Istoria culturii și civilizației universale la Facultatea de Cinematografie a Universității Media. Fiecare curs, de la Mesopotamia antică la globalizarea culturală, mă punea într-un dialog secret cu destinul culturii naționale, materializat în acest roman, care sintetizează istoria românilor. În același timp, viața universitară de atunci a pătruns și ea în paginile acestei cărți: Giulia, personajul din „Zogru“, este studentă la Regie de film și face cursuri în Buftea, cu Andrei Blaier. Aceasta nu înseamnă că am trăit ceva din întâmplările prin care trece Zogru. Totuși, nimic nu-mi este complet străin. Dragostea mea pentru literatura veche, disprețul total pentru regulile rigide, slăbiciunea pentru sinteze ori curiozitatea permanentă față de legăturile istorice se regăsesc toate în acel roman.
Personajul Zogru - „ca presentiment al dispariției și ca sens al libertății”. FOTO: doinarusti.ro
„Presentimentul dispariției“
Pentru că ați adus vorba despre „Zogru“, aș vrea să amintim puțin despre faptul că este poate cel mai bizar personaj al literaturii române. S-a spus despre el că este un djinn, un demon, un virus ori Ahasverus. De unde vine acest personaj?
După moartea mamei mele eram obsedată de ultima ei săptămână de viață, când ceva se schimbase, aveam impresia că în ea locuiește o ființă străină. Iar obsesia aceasta s-a prelungit o perioadă lungă de timp, transferându-mi tristețile mamei mele și chiar și acea ființă violatoare, care-mi aducea aminte de toate tristețile vieții. Pe la ora 6, când se termina ziua, mă cuprindea o asemenea nefericire încât credeam sincer că sunt infectată cu germenii morții. Încercând să mă eliberez de sub această teroare, s-a născut Zogru, ca presentiment al dispariției și ca sens al libertății.
Romanul dumneavoastră principal este „Fantoma din moară“. S-a spus despre el că este unul dintre cele mai convingătoare romane despre comunism. Care a fost mesajul pe care ați dorit să-l transmiteți?
Contiunarea în
