Și ce miresme se răspândeau prin toată pădurea! Uneori eram la Gorgan, dar știam ce se gătește în bucătărie, căci aburii se răspândeau peste pădure, prin mlaștini și prin tot ținutul, care pe atunci era țara noastră. Mâncam chiftele tăvălite în sosuri de flori, tocături amestecate cu ierburi, bucăți de carne perpelite la jar, raci, scoici și mai ales pește crud, stropit cu zeamă de busuioc. Mâncam pere coapte, frământate cu mei, carne de rață fiartă bine, curățată de oase și parfumată cu mentă. Această pastă era preferata mea, și câte altele, pe care, dacă închid ochii le mai văd încă în minte și-acum. Și, ca să nu uit, mătușica făcea și o băutură dulce-acrișoară din fragi și din coacăze amestecate cu boabe de struguri. Iar pentru că am ajuns în acest punct, să povestesc ce delicatese erau strugurii, pe care trebuia să-i aducem de departe, de la viile pricăjiților, de dincolo de Gorgan ori de peste Dâmbovița, unde nici nu se punea problema să alergăm. Căci, fiind plin de scundaci, chiar și noaptea, trebuia să avem mare grijă. O singură dată am fost după struguri cu tata și n-am o amintire frumoasă.
Am mers mult și încet, acoperiți cu mantale, și, cum am spus, deși era noapte, scundacii mișunau peste tot, și pe jos, și în căruțe, viile fiind împânzite de felinare și de câini care, cu toate că nu puteau să ne muște, făceau zarvă, chemându-și stăpânii, ceea ce până la urmă producea accidente. Fiind la prima mea incursiune prin ținuturile scundacilor, eram speriat. Am adunat în grabă niște struguri, aruncându-i în coș. Tata se strecura printre rânduri ca vântul de vară, în timp ce eu mai căscam gura, oprindu-mă pe la câte o răscruce. Și nu știu cum, în capătul rândului mi-a apărut un pricăjit drept în față. Nu era chiar așa scund cum crezusem, dar și eu pe atunci eram copil încă. Știam că nu mă vede, dar cu toate astea m-am speriat și, în loc să sar pe celălalt rând de vițe, cum îmi spusese tata, din nu știu care rațiuni am rămas nemișcat. Iar omul, poate simțind ceva, a venit drept spre mine. A fost o scurtă ciocnire. Atât. Iar la picioarele mele am văzut o grămadă de haine. Nu puteam să mă mișc, iar genunchii îmi tremurau ca dracu’. Atunci a apărut tata.
— Lasă, nu-i nimic, m-a bătut el pe umăr, ai avut o ciocnire. Măcar acum știi!
A ridicat mormanul de haine și abia atunci am văzut ce rămăsese din om, un pumn de țărână, care în lumina felinarelor mi s-a părut un fel de nisip colorat din care ieșeau nori roșcați și un parfum de prăjituri calde.
Aceasta a fost prima mea ciocnire, care mi-a dat o durere în suflet, ca și cum pricăjitul ar fi fost rudă bună cu mine. Eram trist, iar o seară mai târziu toată familia mă privea cu milă, ca și cum rămăsesem orfan.
(Homeric, 2019)
