Sfârșit de aprilie, 1798, ca acum, imediat după Paște. Dintr-un nizam domnesc aflăm că se anunță o invazie de lăcuste. Respectiv, încă mici și mai ușor de stârpit, aceste lăcuste porniseră ușurel dinspre Focșani spre București. Lumea se alarmează, Hangeri poruncește să fie luate măsuri, respectiv dictează un document prin care se spune că situația e gravă de tot: ca primă și cea mai bună măsură, trebuie aduse la București moaștele Cuviosul Mihail Mărturisitorul, căruia i se mai spunea pe-atunci și Sinadul, din cauză că c-a fost episcopul Sinadiei. Acest sfânt, serbat la 23 mai, își odihnea oasele la Mânăstirea Arnota, în Vâlcea, iar la nevoie, rămășițele lui pământești, păstrate în sicriu aurit, erau puse în rădvanul mânăstirii și purtate pe unde era nevoie de ele. În cazul de față pentru a stârpi lăcustele.
Ce-i drept, în încheierea documentului Hangeri, fiu de doctor, cu educație mai mult laică, recomandă a se recurge și la alte mijloace pentru omorârea lăcustelor „acum, cât sunt mici”.
Scrisoarea e dusă ca vântul până în Vâlcea, e citită de stareț (căci pe-atunci era mânăstire de călugări), e comentată de cancelar, apoi e chemat un călugăr, se pare că cel mai tânăr din mânăstire, și trimis cu moaștele la București.
Prin urmare întâmplarea de azi se desenează în ritmul rădvanului, de la Arnota până la Mânăstirea Antim, unde urma să aibă loc și primul popas.
Însoțitorul de moaște avea 16 ani și se numea Damaschin. Viața lui monahală începuse în urmă cu 2 ani, când, la sfatul părinților și-al fraților lui, se băgase în mânăstire, la greci, unde se auzea că mâncarea e bună și pe săturate.
Damaschin a intrat în București la ora amiezei. Vi-l imaginați, negricios, mai mult scund, cu un comănac nou-nouț, în a cărui căptușeală cususe pelin ca să-l apere de ispite.
Pe la Gorgan trăsurica s-a-mpotmolit în nămoale. A coborât, iar la mică distanță se deschidea piața, cu ghirlande de flori, cu panere pline de oușoare pictate. Lume - cât nu văzuse în viața lui: fuste înflorate, cărucioare cu damigene și clondire cu gâtul lung, mese rotunde încărcate cu mezelicuri, castronele cu icre și cu măsline, urdă, caș și verdețuri, plus un pom, încărcat cu ciolane și alte cărnuri care stătuseră mult și bine la afumat.
Damaschin nu mai văzuse în viața lui atâta mișcare și atât de multe lucruri de nebănuit, așa că a căscat gura, uitând pentru moment de lăcuste, de moaște, de misia importantă pe care-o avea.
Când în sfârșit și-a revenit, a rugat pe cineva să-i împingă trăsura, dar aceasta dispăruse de pe fața pământului.
Bineînțeles a început să se văicărească, să spună ce misie importantă avea, cum aveau să apară din clipă în clipă lăcustele și cum vor mătrăși totul în jur.
Mahalagiii din Gorgani l-au compătimit și, considerând că n-aveau cum să dispară niște moaște, au început căutările. Dar pe măsură ce Damaschin căuta caii și lua urma de roată, descoperea alte fețe ale orașului. Mai întâi a băut o cafea cu vanilie și coajă de portocală. Apoi, cineva l-a băgat într-un birt, unde a primit cârnați iuți și murături, încât ca să le stingă efectele a trebuit să dea pe gât o oală de vin. Amețit, cu comănacul căzut pe-o ureche, cu o măturică de păr ieșită la tâmplă, a rătăcit pe câteva străzi, continuând să-și plângă de milă.
Când a ajuns la Casa de chiramele, știți, cea din Gorgani, despre care am povestit în „Homeric”, picioarele n-au mai vrut să-l asculte. Tot cartierul știa povestea lui și nu era om care să nu-i promită că va căuta oasele lui Mihail Mărturisitorul, spaima lăcustelor.
A venit seara, Bucureștiul a dormit fără grijă. Damaschin a aflat bucuriile cărnii. Ca să-l consoleze de pierderea moaștelor, patroana chiramelor l-a poftit în havuzul cu țâșnitori și cu roze și, după o baie călduță, a cunoscut moliciunea divanelor, mângâierile unor degete de prințesă.
Iar a doua zi, când a răsărit soarele, când au scârțâit porțile și când s-au auzit iarăși roțile de trăsuri, grădinile orașului dispăruseră. Mai precis doar copacii bătrâni rămăseseră în picioare, știut fiind că lăcustele nu mănâncă decât frunza tânără, de preferință mlădițe și bumbi.
Damaschin a lăsat sutana în schimbul unor șalvari colorați, rămânând pentru totdeauna perdelegiu în Casa de chiramele, iar în secret și-a făcut un altar, în care aprindea seara o lumânare pentru neamul lăcustelor.
Moștele au fost găsite într-o dimineața pe treptele Mânăstirii Antim, iar viața a intrat în normal. Mă, rog, nu chiar, dacă avem în vedere că următoarea invazie i-a prins pe bucureșteni pregătiți cu „perdele”-capcană și șanțuri în care multe lăcuste și-au găsit moartea.
