Harta întâmplărilor: Colțea
Despre domeniul Doicescu am scris cel mai mult. Începând cu Biserica de la Colțea, coborând spre Unirii și înaintând spre Est, până dincolo de strada Caimata, cândva au fost proprietățile Doiceștilor, boieri vechi, pomeniți prin cronici. Dar acestea sunt timpuri îndepărtate: știm că o parte din fosta moșie este cumpărată de Cantacuzini, care au ridicat o mânăstire, cu han, cu prăvălii, apoi cu spital - ceea ce numim astăzi așezămintele de la Colțea. De asemenea, se știe că în spatele actualului spital era o baltă, cumpărată mult mai târziu de Suțu, iar pe lângă ea firul Bucureștioarei, cu mlaștini, gunoaie, mici poduri, coborând cu poticneli, de la Icoanei până mai jos de magazinul Unirea de azi, în mahalaua Popescu, pentru a se vărsa în Dâmbovița.
Desigur, în secolul al 18, nu mai rămăsese mare lucru din moșia Doiceștilor, totuși eu mi-am aruncat acolo personajele din „Manuscrisul fanariot”. Iar în curtea din spatele Bisericii Colțea, printre multele acareturi, se afla și o casă mai șubredă, pe malul bălții, o singură cameră, cu foișor coborât puțin peste apă, unde locatarul mai ieșea noaptea, să cânte la nai. Sigur, în roman n-am scris prea mult despre el, era doar un bătrân perdelegiu, bunicul Maiorcăi. Dar nu păzise toată viața perdeaua.
La tinerețe, acest tip lucra pe baltă. Și să nu credeți că era viață ușoară! Se trezea înainte de-a răsări soarele și prindea câteva rațe ascunse prin stuf. Alerga cu ele la bucătărie, unde la ora aia nu era nimeni. Și ca să nu se piardă bunătate de carne, aprindea focul, scotea apă de la fântână și-o punea la fiert, pentru opăritul rațelor, care altfel nu pot fi jumulite ca lumea. În fine, în acel moment apărea una dintre bucătărese, iar el o lua din loc, se-arunca într-o barcă și vâslea până în cealaltă parte a bălții, unde trăia o familie de vidre, pe care le număra, întărea gardul dinspre stradă și în fine răsărea soarele. Întindea plasele de prins pește, tăia stuful, iar pe la prânz aducea snopii de cânepă, pe care tot el îi avea în grijă: îi lega de parii bătuți anterior în malul bălții, avea grijă să fie cânepa acoperită de apă, cerceta zilnic stadiul materialului. În fine, timp de câteva săptămâni - topea cânepa, făcând-o bună de răsucit. Tot el curăța peștele fie pentru gătit fie pentru pus la uscat. V-ați plictisit, nu-i așa? Și asta doar citind, comod în fotoliu. Dar cum ar fi să faceți toate chestiile descrise mai sus?! Și nu doar o dată, ci zi după zi.
Chiar și-așa ocupat și aproape workaholic, tot mai dădea peste el câte o întâmplare de proporții homerice.
Într-o seară, după ce spălase covoarele, după ce înmuiase merișorul de mătură, după ce cărase căldările pline de scoici și de raci, i-a ieșit în cale o ființă. Era o siluetă cețoasă, impresie dată de șalul amplu, de un cenușiu spre maro. Soarele se topise de vreun ceas, iar în urma lui rămăseseră muștele serii, foste suflete de bețivi. Iar sub fâlfâirea aripioarelor lor, se auzea respirația unui om fără față. O mână întinsă, un imbold care ține de intuiție, iar pescarul s-a trezit că ține în mână un mic coș de răchită. Imaginați-vă, se lăsa seara, iar pe malul bălții un bărbat rămăsese stană de piatră.
Când în sfârșit a ridicat capacul, a făcut ochii mari: pe fundul coșului străluceau trei galbeni.
Și-acum, sigur, cunoscând viața acestui om, te întrebi imediat ce-ar fi putut să cumpere de acești bani. Bineînțeles, multe. Trăsuri, case, mătăsuri fine. A fi putut să plece într-o călătorie.
Dar el era sclav. Prin urmare, nu putea decât să-i țină ascunși, să-i folosească pentru a-și cumpăra o nevastă. Ar fi putut să-i îngroape ca să-i aibă pe mai târziu.
Nu face nimic din toate astea, ci îi duce triumfător stăpânului său, vă amintiți, Dan Brașoveanu Doicescu, personajul meu principal. Iar acesta îl răsplătește imediat, luându-l de la muncile bălții și făcându-l perdelegiu, unde îl veți găsi de cum veți deschide romanul.
Doicescu a pus banii într-o pungă brodată, care arăta ca un manșon bun de purtat pe laba pisicii: dacă cumva credeți că exagerez, vă puteți duce la Suțu unde sunt expuse câteva astfel de pungi. Și cum acest Dănache o ducea dintr-o petrecere-n alta, punga respectivă și-a pierdut urma.
Ceea ce-a păstrat pentru el perdelegiul, fost om de baltă, este că umbra aceasta, de la Colțea, apare odată la 229 de ani și dăruiește 3 galbeni primului om întâlnit. Făcând socoteli aritmetice, la care știți că nu strălucesc, aș zice că mai mult decât să am certitudinea, am presimțirea că în vara asta, așa haotică și plină de umbrele spânilor care bântuiau cândva apa Dâmboviței, umbra cu cei trei bănuți auriți ne va da întâlnire la Colțea.
Iar eu vă anunț că a apărut ediția a III-a a „Manuscrisului fanariot”, cu o hartă, din care pun aici o bucată, de la Colțea în jos. Cât despre carte - arată așaaaa