Cărțile și iubitorii lor
Deja am ajuns la Londra, la marele târg de carte, iar eu mă gândesc la harta mea, cu întâmplări varii. Toată crema din industria cărții se află aici, imaginați-vă tipe stilate, tunse băiețește, cu pantaloni până la gleznă și pantofi de lac, fără toc. Genți scumpe, aproape noi, sporovăială la maxim. Licitații. Manuscrise vânate. Manuscrise respinse. Vorba vine, astăzi toată literatura e doar în gura unui agent. Cele mai multe cărți pentru care se licitează, nici măcar n-au fost scrise. Să-mi spuneți dacă vreți să vă povestesc mai mult. Despre cărți e de povestit, iar la London Book Fair e un fel de labirint prin care se plimbă baștanii literelor, marii jucători literari. privindu-i mi-e imposibil să nu văd cum se desenează harta unor fapte mirabile, uluitoare, urâțele, plictisitoare la maxim, dar în sfârșit, fapte bune de pus în ramă.
În București, locul cărților e pe Dâmbovița. Nu chiar pe mal, ci într-o casă, la intrarea în strada Franceză, o hardughie cu mansardă, înconjurată de meri și de pruni. După cum vă dați seama, suntem iar în secolul 18, iar casa asta își trăiești ultimii ani. Proprietarul e un om tăcut, dar la fiecare mișcare emană o importanță de neuitat. E prețios în tot ceea ce face și-aș vrea să-l vedeți: scund, cu anterie subțiri, până la glezne, calcă foarte atent; de la trăsură până în prăvălie se oprește de câteva ori, obosit de efort. Ciugulește din brânzeturile de la tarabe. Oftează discret când simte în nări mirosul de carne muncită, pe care semenii i-l flutură pe sub nas. Acest domn, din secolul 18, e amator mare de cărți.
Pentru el nu există plăcere mai rafinată decât aceea de-a descoperi capodopere. Se mișcă prin cafenelele de pe Academia Domnească, reușind de fiecare dată să aducă vorba doar peste cărți. Unele tipărite, mai ales în greacă, în franceză sau în germană. Altele - scrise de mână, cu desene, cu înflorituri. Și hârtia contează. Își alege exemplare de calitate, dar mai ales cumpără el însuși hârtia pe care o pune la dispoziția unui diac, plătindu-i să-i facă o copie după Don Quijote, de exemplu, intrat la noi în traducere greacă. După altele are chiar și câte două versiuni - observați că nu spun ediții. În fine, adoră cărțile cu manșetă largă, aerisite.
Toată biblioteca lui e în pod, o incintă spațioasă, cu mai multe ferestre. Averea lui e în coșuri și pe o masă unde citește. Vorba vine, că nu se prea omoară el cu lecturile, ci mai mai degrabă cu scrisul. Dar are un cult al cărților, asta e clar. Are credința că a scrie pe-o carte e ca și cum ai face parte din ea. Tocmai de-asta își alege cu grijă fiecare exemplar, iar printre rânduri, pe marginea albă, sub ilustrații - scrie acele lucruri care sunt adevăratele sale comori. Acolo a lăsat impresii despre noua cafenea din Lipscani. A scris amănunțit cum arată haina croită special pentru el, după ideile sale, cu mătase adusă de la Stambul. Altă dată a scris despre moartea câinelui său drag. În Erotocrit, sub desene, a simțit nevoia să adauge niște detalii, care în curând au devenit mai importante decât ilustrația logofătului. A consemnat rețeta prăjiturii cu prune, a făcut o listă a dușmanilor și o listă a modurilor în care și-a propus să scape de ei. A detaliat cele mai tari otrăvuri, de la preparare la consecințe. A povestit pe larg despre cadourile pe care le-a dat - o pipă de calembec pentru unchiul lui, un ibric de cafea pentru mătușa sa preferată.
Toată partea importantă a vieții sale era acolo, într-o mansardă din strada Franceză.
Într-o zi luminoasă de toamnă a izbucnit un incendiu, iar casa acestui om iubitor de cărți s-a mistuit, chiar când el scria pe o carte - desigur ultima însemnare. Cenușa a fost dusă în Dâmbovița, iar durerea acelor file de carte a plutit mistic până când, după sute de ani, a fost ridicată Biblioteca Națională, pe treptele căreia și-au găsit mângâierea și fantomele unor file arse demult.
