Pentru c-am povesti despre Dudul lui Brâncoveanu - să rămânem în zonă. După dispariția infatuatului Marco, pe același loc s-a mutat un prieten al său, Iane, despre care de asemenea am mai scris („Cămașa în carouri”). În veacul al 18-lea, mulți tineri, emancipați și preocupați de mistere, mergeau la Pavia unde urmau studii de farmacie. Iar printre aceștia se afla Iane, proaspăt mutat în strada Batiște. Spre deosebire de fostul stăpân al casei, pe acesta nu-l interesa dudul. Chiar din primele zile a bătut o plăcuță pe ușă, pe care scria (cu alfabet grecesc și latin): Iane Farmacistu’. Nu-i plăcea cuvântul „spițer”, mai ales că se umpluse Bucureștiul de tipi care vindeau alifii contra cheliei, pilule pentru potență și elixire de dragoste, adeseori bătând din poartă în poartă, ori vânzând din căruțe, de sub coviltire vopsite ori împodobite cu panglici.
Iane voia ca lumea să-i spună „farmacistul” și să-l recunoască drept singurul farmacist din oraș.
Casa lui era așezată pe Batiște, dar curtea se întindea mult, până pe la Teatrul Național de azi, incluzând în incinta ei și o baltă.
Principala preocupare a acestui bărbat singuratic, ca să nu zic mizantrop, era să găsească remediul tristeții, din care cauză petrecea multă vreme în laborator.
Despre preocupările lui au rămas însemnări, pentru c-a fost acuzat de fapte „murdare”. Deși să nu vă așteptați la cine știe ce drăcovenii! Omul făcea săpun și parfumuri, lucruri fine, în care amesteca esențe, sucuri de plante, ciuperci și uleiuri scoase cu meșteșug de unde te-ai fi așteptat mai puțin.
Pentru cine nu știe, zona era plină de săpunari, căci pe vremea aia doar risipitorii cumpărau de prin prăvălii cele două importuri: săpunul de Stambul, mai prost ca al nostru, și săpunul de Creta, care fiind scump, puțini și-l puteau permite, niciunul dintre ei scriitor, din care pricină nu știm nimic despre el, doar că mirosea a lămâie.
Fabricarea săpunului nu presupunea cine știe ce știință de carte, încât în jurul bălților fierbea non stop câte-o căldărușă, în care fiecare amesteca la final plante, în special pelin, albăstrele, merișor ori rădăcină de iarbă mare.
Dar săpunul lui Iane, spre deosebire de al mahalagiilor, era diferit: te spălai o singură dată cu el și imediat căpătai încredere în tine. Avea săpun pentru somn, pentru întinerit, pentru ciuperca unghiilor ori pentru negi. Și în plus, vindea parfumuri, care îți aduceau pofta de viață, iubirea sperată și un anumit tip de elocvență, greu de atins în mod natural.
Parfumurile lui, mai mult uleiuri sau alifii, aveau arome care-ți intrau în piele și pe urmă în creier. Și erau rezistente: miresmele nu se risipeau cu una cu două, ci treceau zile. Din aceste motive aveau mare căutarea, iar între acestea era unul care inițial a fost numit „elixirul imperial”, iar mai apoi a ajuns „licoarea morții”. Îl miroseai și te făcea fericit și senin, iar după un timp nu mai puteai să trăiești fără el. Era scump: un mic șip costa cât o curcă. Dar în ciuda prețului piperat, avea căutare, încât Iane angajase un servitor care ținea liste de evidență a cererilor.
Până când situația a luat-o la vale. Mai întâi a murit o femeie, nu se știa exact ce pățise, dar în casa ei totul mirosea ca în casa lui Iane. Era iubitoare de parfumuri și cârcotașii credeau că de la ele i s-a tras moartea. Apoi, Maria Văcărescu, măritată cu un Filipescu a fost alungată la moșia ei de la Ciorogârla, unde a stat mai bine de un deceniu, bărbatul ei iertând-o doar înainte să moară, ca să nu plece cu păcate pe lumea cealaltă. Ce făcuse? Cheltuise o avere pe parfumurile lui Iane, lucru pe care Filipescu l-a considerat mai grav decât orice trădare.
Au fost tot pe-atunci și alte mici accidente: o femeie dusă cu forța la mânăstire, un copil încremenit în fața casei lui Iane.
În special femeile cheltuiau pe parfumuri, dar nu doar ele.
Un funcționar de divan, căruia îi plăcea să scrie cu înflorituri și cu multe cuvinte, l-a reclamat pe farmacist direct la principe, în vremea aceea Ipsilanti, iar în plângerea lui povestește cam tot ceea ce v-am spus până aici. Îl acuza că parfumurile lui Iane, deși recunoștea, plăcute, i-au adus în casă stafii cenușii și spiriduși de mărgean, de care nu putea să mai scape.
La început veneau doar noaptea, pe lângă pat. Apoi au luat în stăpânire salonul, bucătăria. Și-au făcut vizuini în cuferele de haine, pe divane și în scoarțele de pe ziduri. Chiar și fesul său, altădată de un roșu aprins, e acum prăfuit cu cenușă. Populația s-a mărit alarmant, încât unele stafii, zicea el, l-au însoțit la cancelarie, pe care aproape au ocupat-o. Nu mai e dosar în care să nu fi umblat, nu există hârtie care să nu aibă urmele lor, de la cerneala întinsă, la musculițele care s-au așezat pe fiece filă. Uneori cade câte o asfel de ființă direct pe foaia pe care scrie! Unele i-au băut cerneala, iar multe dintre ele deja au luat-o spre sala Divanului ori chiar spre apartamentele lui Ipsilanti.
Citind această reclamație cu amănunte, domnitorul a luat măsuri de urgență: Iane a fost chemat să dea explicații și pentru că, v-am spus, era cam însingurat, n-a avut pe nimeni să-i ia apărarea. Casa i-a fost confiscată, iar el a fost surghiunit în ostroave, adică în Deltă, de unde nu s-a mai întors niciodată.
Peste curtea lui s-a întins zârna și n-a mai locuit nimeni acolo - nici măcar în zilele noastre. Dar dacă treceți pe la TNB, chiar la ieșirea din teatru, se aud uneori șoapte, poate rămase de la spectacole, poate de la acel Farmacist, primul din București, pe nume Iane.
