Se știe că Alexandru Moruzi era destul de strict când venea vorba despre încălcarea moravurilor. Interzisese hainele scumpe și excesul de lux. Și să nu uităm cât de drastic și hotărât a fost în privința lui Alecu Văcărescu, poetul - pe care l-a lăsat să moară de foame și frig!
Rareori îndulcea pedepsele, ba chiar aș pune că avea momente când era cam neiertător.
Într-o zi de mai a anului 1797 a primit o scrisoare de la episcopul Râmnicului și, pentru că era pe punctul de-a ieși la plimbare, a luat-o cu el.
Era ceva în ziua aia, o adiere plăpândă, care-l îndemna să oprească trăsura pe malul Dâmboviței, undeva, prin marginea mahalalei Izvorul Verde. Zi frumoasă, pe la prânz, când pe străzi se lăsa liniștea pentru aproape un ceas. Cer senin, un cântec de cuc și un mic alai în jurul trăsurii, pregătit pentru puținele mofturi ale acestui principe sobru.
Un jilț a fost proptit chiar pe mal și Moruzi, suflecându-și șalvarii, și-a lăsat picioarele-n apă.
Acolo (cam pe la gura Metroului de la Izvor), a citit scrisoarea, furișând din când în când o privire spre celălat mal, unde sub sălcii se bălăceau niște fete, ca și el, cu fustele ridicate ușor.
Episcopul îi relatează pe scurt un proces de divorț. Un anume Neculai Curelaru, din Craiova, negustor de hamuri și de curele, cum îi zicea numele, și-a prins nevasta lângă iesle, cu un grăjdar. Întâmplarea nu lăsa dubii, pentru că fustele femeii erau ridicate până la brâu.
Moruzi a aruncat o privire rapidă spre picioarele de pe malul opus. În lumina amiezii toate amănuntele prind rădăcini în mintea contemplativă. Chiar și în mintea unui principe cumpătat.
Mai departe, episcopul scria pe scurt cum vede el rezolvarea acestui scandal: femeia va fi dusă la mânăstire, fără dreptul de-a mai pleca de acolo vreodată. Va pierde totul: zestrea, bijuteriile, cadourile primite de la Curelar - absolut totul îi va fi luat. Va purta toată viața o zdreanță, am zice astăzi ceva de la second hand, și va fi rasă în cap.
Prin urmare divorțul era doar pentru Curelar, pe când ex-nevasta era închisă pe viață.
Moruzi a citit aprobând din bărbie: verdictul i se părea drept. A înălțat ochii și i-a coborât fără grabă spre sălcii, unde două femei limpezeau un cearșaf. Ca să nu se ude, își ridicaseră poalele bine de tot. Principele a scos un suspin și fără să vrea s-a gândit la zidurile reci ale mănăstirii, la țeasta rasă a femeii „greșite”. Vasăzică va sta acolo, gândindu-se toată viața la un grăjdar, la șalvarii lui pătați pe-alocuri, la bărbăția pe care poate nici n-o văzuse ca lumea, la lemnul ieslei ori la botul vreunei capre care trecuse pe-acolo.
Ceva din destinul femeii lui Curelaru i se furișase în creier, ca un fir de păianjen. O dorință micuță, de care îți este rușine.
Sălciile de pe malul celălat foșneau în mișcările apei, iar siluetele subțirele dansau în ritmurile acestui foșnet.
A cerut pana, a făcut semn să-i fie pusă hârtia sub ochi. Dar să nu credeți c-avea de gând să scrie chiar el. Diacul de cancelarie, la vremea respectivă Ralet, despre care am mai vorbit aici, potrivea slovele sub ochii principelui, care dicta rar: da, era drept, a spus el ca femeia să fie dusă la mânăstire. Se iubise cu altul, ofensându-l pe Curelar. Va sta la mânăstire, dar nu toată viața. Doar dacă mai încerca și pe-acolo ceva - atunci, da, își merita soarta. Dar așa, orișicât, era la primul grăjdar, prin urmare, i se părea drept să fie dusă la mânăstire pentru un timp „cât mai lung”, iar apoi dacă își căpăta iertarea de la fostul bărbat - să se întoarcă acasă și să-și reintre în drepturi, recuperându-și banii din zestre, bijuteriile și celelalte.
Bineințeles, citind scrisoarea lui mă bântuie o singură întrebare: cât de lungă era această detenție în mintea lui? În multe cazuri iertarea adulterinei survenea când bărbatul era pe patul de moarte, când, sfătuit de vreo rudă sau de vreun popă, făcea un ultim act de milostivenie. Deci, în mintea lui Moruzi, avea să îmbătrânească într-o chilie.
Dar cum aș putea să încheia așa, cu o siluetă chircită între ziduri de schit? În povestea de față, lucrurile se întâmplă așa: având în vedere că femeia era olteancă și iute la sânge, după un an de detenție grea, într-o altă lună de mai, a luat drumul spre București, unde aflase că nimeni nu moare de foame.
Cât despre Metroul de la Izvor, dacă te uiți cu atenție, pe granitul spălat de ploi, o mână timidă a notat cu creionul: „aici s-a scris o scrisoare”. Atât. fără amănunte și fără subiect. O însemnare grăbită, ca să nu uităm. Iar dacă asculți cu atenție, dintre literele aproape șterse, urcă și mișcările unei ape tulburate de săplătorese moarte demult.
