Cum august este bun pentru intrat în lumea subtilă, propun să vorbim despre lucrurile nevăzute. Și voi începe cu un fragment din romanul “Fantoma din moară”:
“Paginile dosarului povesteau aproape toate despre sufletul răvășit al morii. Erau oameni care descriau experiențe similare cu a lui, istorisind despre o fantomă ori despre un înger care stăpânește zidurile roșii. Și erau alții, care aveau certitudinea că acolo se află o forță otrăvită, al cărei corn împunge burta lumii. Existau și relatări despre strigoi ori despre metamorfoze de necrezut. Un bărbat, care lucra pe la saivane, povestise despre o noapte de noiembrie în care veniseră hoții la niște grajduri de viței. El scrisese procesul-verbal în care relata cum îi urmărise pe hoți până în sat. Alergase cu bâta în mână, ținând cojocul atârnat pe un singur umăr, speriat că va fi nevoit să plătească animalele furate, fără să vadă cine erau siluetele negre care alergau în fața lui. În dreptul morii, a auzit mugetul unui animal și s-a repezit în clădirea întunecată, bătând din când în când cu bâta în cimentul spart, ca să se sperie cine ar fi fost să fie. În moară intra prin acoperiș lumina cerului de toamnă, iar din loc în loc fâlfâiau crengile oțetarilor, ca și cum ar fi fost atinse din greșeală. A mers câțiva pași și pe urmă a-nceput să strige: Care ești, mă, acolo? Ieșiți afară că Grigore e pe drum!
Dintre oțetari ieșise o siluetă care la început i s-a părut mare. Era un om care venea drept spre el, iar în întunericul nopții senine începuse să se vadă cojocul pe care îl ținea îmbrăcat pe o mânecă, o blană lungă, țigaie, cu lâna în afară, cum au paznici de pe câmp ori gardienii. A venit încet, până în fața lui, foarte aproape, încât îi auzea respirația. Era un bărbat ca și el, care îl privea în tăcere. Paznicul îi ghicea trăsăturile și îl simțea blând și încurcat parcă de întâlnire. Al cui ești, mă, nene, că nu te văd bine? întrebase aproape în șoaptă, ca și cum ar fi vrut să nu-l sperie, iar în clipa următoare se luminase moara din toate părțile, nu mult, doar așa, cam cât ai aprinde o lumânare ca să vezi în jur. Paznicul a amuțit, rămânând cu ochii lipiți de fața celuilalt, care îl privea zâmbind. L-a privit un timp până când a înțeles că era exact ca el. Avea ochii lui și fața lui toată, ieșind de sub căciula căzăcească, bâta în dreapta și cojocul îmbrăcat pe o singură mânecă. Era el, dar într-o dispoziție bună, aproape vesel, fără grija hoților pe cap. Nu-i venea să creadă că e o întâmplare. Știuse din prima clipă că e cineva care îi seamănă bine, tocmai de aceea venise să-i fure vițeii.
Paznicul nu scria nimic despre emoțiile lui și nici despre ce se mai întâmplase mai departe. El încheia dezvinovățindu-se pentru animalele lipsă, însă Nini știa că din acea noapte rămăsese pentru totdeauna legat de ființa morii, așa cum i se întâmplase lui, și celorlalți oameni, care povestiseră până la capăt și pe care el îi simțea înfrățiți cu el. Nu avea nevoie de o relatare ca să-și dea seama că paznicul, probabil acum în vreo pușcărie, ispășindu-și pedeapsa pentru animalele furate, vedea în continuare fața surâzătoare a celuilalt, care vine spre el, în forma pe care și-a dorit–o, fără să știe, și pe care a ținut–o ascunsă: fața lui cea veselă și fără griji.
Erau povești de tot felul, despre oameni fericiți să simtă inima morii, dar și despre oameni înspăimântați și derutați, ca și cum s-ar fi aflat sub amenințarea morții. Dar fiecare dintre ei era încredințat că acel ceva, dintre zidurile roșii, exista cu adevărat numai pentru el. Nimeni nu vorbea despre o apariție destinată tuturor oamenilor și nici măcar nu bănuia că și alții sunt conectați într-un fel la forța care palpită în mijlocul lor. Cu unele excepții. O femeie, care se semnase Atena, spunea că fantoma morii i-a ieșit în drum într-o duminică de august. Venea de la câmp cu un sac de iarbă și-a intrat în moară pentru că i se părea că îi face semne cineva de la fereastra dinspre drum. Cine e măi, Rafailă, acolo? l-a întrebat ea pe omul ciufulit care zâmbea peste gard. Dar îl întrebase mai mult de formă, pentru că știa că n-o să-i răspundă, mutul dracului, care nu vorbea decât de Paște și de Crăciun. Apoi a intrat pe ușa din stânga, și s-a uitat drept spre locul de unde văzuse mâna fluturând. Era o femeie blondă, grăsuță, îmbrăcată cu o rochie alburie și care ținea în mână un pulover. I se părea cunoscută și îi tot făcea semn să vină lângă ea la fereastră, însă nu era niciun mijloc să urce până acolo: femeia stătea suspendată și din când în când pășea pe un drum nevăzut. Din ziua aceea Atena s-a tot întâlnit cu ea, pe potecile de la câmp, prin grădină ori chiar prin casă. Venea când îi era greu Atenei și îi dădea semn c-o să izbândească. A apărut când s-a internat în spital cu peritonită și i-a adus o bucată de pâine, parcă o vede și acum, o pâine albă și moale de nu-ți venea să crezi că e adevărată. Însă era. Ca și femeia, de altfel, pe care o văzuse multă lume acolo, în spital, unde era salonul plin de oameni, pat lângă pat, douăzeci pe puțin. Chiar îi întrebase pe cei din jurul ei: O văzurăți, oameni buni, pe femeia asta, venită cu pâinea?
– Cum să n-o vedem? Doar n-avem orbul găinilor!
Și vecinele ei de-acasă o știau, chiar i se dusese vestea. Cine e femeia aia care vine pe la dumneata? o întrebase o vecină, de unde era foarte clar că nu e vorba despre un strigoi, ci despre o ființă adevărată, pe care Atena o văzuse plutind la fereastra morii. Or, ce ființă este aceea care se ridică la cer?
(Doina Ruști, Fantoma din moară, 2008)
