Doina
Ruști

Praporgic și poet

Ce văzuse acest marchiz, rămas cu gura căscată de uluire, cu bărbia sprijinită pe coate, la fereastra trăsurii..? (2022-09-07)
Praporgic și poet - Doina Ruști

Auzind de Școala Românească „Nicolae Iorga”, din Liverpool, mi s-a făcut dor să citesc puțin din Iorga și-am deschis la întâmplare un volum desigur, despre epoca fanariotă. Așa mi-au căzut ochii pe cuvântul praporgic (cu versiunea praporcic, din rusescul praporșcik), care denumea rangul militar de sublocotenent. Citind mai departe am aflat povestea lui Ioan Cantacuzino, ajuns praporgic la 15 ani. Ca-n Jules Verne - ce mai!

E anul 1771, toamna, iar Bucureștiul e ocupat de „nemții cu coadă” - știți, perioada pe care am detaliat-o în Manuscrisul fanariot. Orașul e plin de veselie, iar mulți dintre vizitatori consemnează câte ceva.

Dintr-o relatare, publicată de Iorga, știm că boierii pro-occidentali se entuziasmaseră în așa măsură după ocuparea capitalei, încât erau deja implicați în administrație și înrolați în armata ruso-austriacă, de la care primeau leafă și considerație, poate. Dintre aceștia, Brăiloii, Pârșcovenii, dar mai ales Cantacuzinii se arătau dornici de luptă, iar Răducanu Cantacuzino, un clucer plin de elan, chiar face pe cheltuiala sa o mini-armată, hotărât să lupte împotriva turcilor cu orice efort. Cuvintele Împărătesei Ecaterina au avut un efect narcotic asupra balcanicilor, măcar asupra unora, încât acest boier să angajeze oameni, să-i instruiască, să-i plătească etc. Apoi să facă scrisori către împărăteasă, care este de-a dreptul impresionată. Vă imaginați ce era în familia aia?

Răducanu avea doi băieți care își priveau tatăl ca pe-un erou. Iar unul dintre aceștia, un adolescent, care nu împlinise 15 ani, înflăcărat la modul romantic, era Ioan Cantacuzino. Generațiile mai vechi l-au învățat în școală, pe când se studia în detaliu începutul literaturii române.

Când austriecii au ocupat Bucureștiul, Ioan, viitorul poet, cu un tată voluntar în armata împărătesei s-a simțit dator să ia parte la bucuria cuceritorilor, care îi alungaseră pe turci din oraș.

Ca să ne facem o idee, Bucureștiul răsuna de muzici, iar despre distracțiile astea mi-a plăcut însemnarea unui emisar francez, anume marchizul Salaberry, care povestește cum a căscat gura în fața unei biserici din Craiova, la o nuntă. Toamnă caldă, cu vin mult și clavire. Nuntașii dansau monoton, i s-a părut lui, ca și cum ar fi spus continuu „da” și „nu”, căci făceau un pas în față și imediat altul în spate. Spre seară au apărut lumini din toate părțile, mai ceva ca la palatul imperial, iar o mână nevăzută a făcut să plouă cu alune peste nuntași. Vasăzică, nu orez, ca astăzi, ci alune de pădure, mici lucioase, ca niște perle aducătoare de fericiri. Era fascinant.

Emisarul, care înțelegem că era destul de tânăr și puțin umblat, în ciuda misiunii sale de agent secret, se holba în special pe la coconițe, ale căror haine le descrie foarte amănunțit. Purtau pe cap eșarfe roșii sau negre, așezate pe creștet fără să fie înnodate, iar, peste ele, ghirlande de flori și diamante mari; rochiile erau somptuoase, iar în mâini țineau ca pe un trofeu un chihlimbar cioplit în formă de trandafir.

Nu știm sigur dacă asta a văzut acest marchiz, rămas cu gura căscată de uluire, cu bărbia sprijinită pe coate, la fereastra trăsurii, ori dacă asta a înregistrat o minte fantastă. Cert este că descrierea lui e singulară, iar eu cred că literaturizată, mai ales că insistă pe diverse detalii, cum a fi diamantele cusute pe pânză!

În tot cazul, într-o atmosferă ca asta s-a produs pentru Ioan ieșirea lui lume.

În toamna lui 1791 se afla între femei dansatoare, am uitat să spun, încălțate cu papuci de mătase, festonați pe la vârfuri cu fir de aur și bătute-n mărgele, ei bine, între femeile astea, care spuneau da si nu, dansa Ioan, viitorul poet, pe atunci în vârstă de nici 15 ani, foarte impresionant, după o altă relatare, a unui ofițer, care o bună bucată de vreme a stat cu ochii pe el.  

Nu știm exact cum arăta Ioan, dar judecând după unchiul său, de la care ne-a rămas un portret, pus mai sus, era probabil o namilă. Sau poate avea un mod de-a te privi drept în creier. Ceva măreț, impresionant, pe care cei mai mulți oameni abia la maturitate îl capătă, i se așezase pe față.

În tot cazul, ofițerul a rămas așa de impresionat, încât un deceniu mai târziu avea să-l descrie ca pe un om instruit și ca pe un erou.

Desigur avusese ocazia să-l mai întâlnească, să-l prezinte și altor camarazi, și cumva, de la nuntă, dintre femei și plăceri, împreună cu tatăl său și de armata lui personală, de servitorime și de vecini, a luat drumul spre Silistra, unde Ioan Cantacuzino își serbează aniversarea de 15 ani, înrolându-se în armata austriacă. În ciuda vârstei, primește rangul de praporgic, pentru că era fiul lui Răducanu, autor de armată.

Seară de toamnă, praf de flintă și o inimă de 15 ani. Plus visul războinic ale unui adolescent exaltat. Seara stă la taclale pe malul Dunării, vorbind cu ofițerii mai tineri -  despre latinitate, despre viitorul roz al Principatelor. Comentează literatura franceză, poate scrie câteva versuri pe o filă parfumată cu pudră: „Frumosule trandafire,/Ține-ți fețișoara în fire…”

După 2 ani de lupte și de fapte de vitejie, adică exact când împlinește 17 ani, ajunge locotenent cu oameni în subordine. Un infanterist de 17 ani, cu sabia în mână.

În anul ăla, de entuziasm războinic, când Ioan se pregătea să intre în al 17-lea an, tatăl său, Răducanu, înfocat luptător anti-otoman, s-a stins din viață. Una e să-ți pierzi un părinte la bătrânețe și cu totul alta la vârsta tânără, mai ales în adolescență.  Mai ales după ce s-a produs un transfer de ideal, și o maturizare forțată. 

Rămas fără tată și fără război, după pace, Ioan își petrece partea frumoasă a tinereții în Rusia, 9 ani, care-au făcut trecerea de la elanul războinic la poezie. Anii de doliu, în care Bucureștiul aflat la sute de km distanță i se se arăta ca prin vis, cu singura zi adevărată, când dansa la o nuntă.

Adevărul

share on Twitter
share on Facebook