Lila Vindecătoarea a fost o femeie trupeșă, cu privire cruntă și darul vindecării. Avea o casă frumoasă în mahalaua Stelea, unde lumea făcea coadă, încercând să ajungă la înspăimântătoarea Lila, care te făcea bine cu o singură privire. Din când în când punea caii la trăsură și-o lua spre Galați, dar mai ales spre Moldova de Sus, unde era așteptată pe la casele bolnavilor importanți. Căci știți cum e: dacă ai bani, o sumă de lume are grijă de tine, iar dacă nu, mori ca un câine, dar în ambele situații rămâne în urma ta un praf fin, în care încape un singur oftat, cel mai puternic din toată viața, și uneori nici acela. Lila se oprea doar pe la casele mai marilor și-și umplea buzunarele cu bani, care, de la un moment dat al vieții, n-au mai avut importanță, rămânând doar plăcerea călătoriei și o mică bucurie de-a întâlni oameni, croiți pe același calapod ca și ea.
Într-o vară, prin luna august, știm precis, grație unei însemnări făcută pe-o carte, Lila a ajuns în cetatea Iașiului, unde era domn Constantin Moruzi, tatăl lui Alecu, despre care am tot vorbit. E anul 1778, iar pe deasupra străzilor plutește un aer de libertate. Lumea, ca și-acum, speră la mai bine, iar prin grădini caprifoiul își risipește parfumul. E o vară cu dulcețuri și mari speranțe, iar Lila întâlnește un tip care avea să-i schimbe radical viața. Acesta e Pavel, fost ocnaș, devenit căpitan și om de încredere al lui Vodă Moruzi, bătrânul. Despre el au scris cronicile, a rămas în istorie. Acest Pavel, care trecuse prin multe, s-a întâlnit cu vindecătoarea în fața Mitropoliei și-a rămas încremenit de uimire. În viața lui nu văzuse o femeie ca ea, respectiv cu o privire care te făcea jumări crocante, puse-n borcan.
Între ei s-a produs o legătură instantanee, consfințită de un nod gordian.
Două zile au stat în cearșafuri amorțiți de dorințe, apoi Pavel a prezentat-o pe la cunoștințe și prieteni. Lila a primit cadou un evanghelier abia ieșit din tipar, carte care a ajuns până în zilele noastre. Apoi l-a cunoscut pe un înalt demnitar, anume Caragea, mai târziu domn și parte dintr-o ciumă istorică.
Lumea roia în jurul ei, pentru că fiecare avea o boală, iar Lila, i-o lua dintr-o privire, mutându-și ochii (de un verde-brotac), de la unul la altul. Până și-un lepros i-a ajuns sub privire, după ce luase reumatismele unor boieri și curățase de tuse casa unui spătar. Deja se foia lume multă pe la hanul în care era cazată, dar desigur, printre aceste preocupări, prioritatea ei rămânea Pavel.
Cum acesta era prins cu treburile de la palat, Lila ajunsese să-l însoțească.
În acea vară de pomină, un eveniment, mai presus de vizita Lilei la Iași, a fost conjurația unor masoni, despre care s-a scris foarte mult. Printre cei prinși s-au aflat doi boieri renumiți, un anume Manolachi, dintr-o veche familie, și Ioniță Cuza, din neamul viitorului principe al Unirii. Pe acești doi nefericiți i-a săltat Pavel, în plină noapte, luându-i de ceafă și aruncându-i în temniță.
Ceea ce nu spun cronicile este că alături de el s-a aflat și vindecătoarea, ai cărei ochi, obișnuiți să vadă doar demonii bolilor, au început să-și piardă intensitatea.
Pavel, fost ocnaș și călăul palatului, a-nceput să-și dea cruzimea pe față. Iar pe cât răcnetele lui străpungeau pereți și făceau să tremure geamurile, pe atât Lila Vindecătoarea începea să-și piardă vederea și capacitățile ei medicale. Vedea, desigur, dar nu în profunzime ca altădată. Mai exact, abia acum remarca micile grimase, nuanțele mișcării din cap. În sfârșit înțelegea culorile ochilor și legănarea de pleoape. Pătrundea finețea și emoțiile mâinilor care se caută. Pe măsură ce Pavel își pălmuia victimile, vederea Lilei se risipea la suprafața fragilă a lucrurilor. Dar nici acolo nu mai era de mare folos. Sângele prelins pe obrazul unui necunoscut îi punea o pâclă pe ochi, iar ceafa pocnită de bici o făcea să nu mai vadă nimic.
Cum stătea lângă zid, privind de la oarecare distanță, Pavel i se arăta în altă lumină.
Mai întâi le-a spus celor doi boieri să se dezbrace, dar \|Ioniță Cuza, despre care știm că era cam coleric, l-a scuipat drept în ochi. De față era și Caragea, consilierul lui vodă, care a încercat să aplaneze conflictul. Dar Pavel deja scosese satârul și dintr-o singură lovitură boierul Cuza, cât era el de boier și cu urmași princiari, a rămas fără cap.
Lila nu mai văzuse în viața ei o decapitare și s-a lipit de perete. Deja privirea i se cam încețoșase, dar auzea bine cum Manolachi, celălat acuzat se ruga de iertare. Ochi lui Cuza priveau spre tavan, iar Pavel, călău de palat, urla ca lupul care-și cheamă haita pentru atac. Consilierul zicea ceva despre porunca lui vodă când și capul lui Manolachi a zburat pe podea.
Caragea s-a strecurat pe ușă, iar Lila l-a urmat instinctiv.
Amândoi au luat-o la fugă pe coridoarele luminate de felinar. Era noapte și orașul se cufunda în beznele ei. Când au ajuns în curte, ochii Vindecătoarei nu mai zăreau nici măcar siluetele gărzilor, pe care Caragea le instruia. Știm din cronici că cele două capete au îngrozit Iașiul timp de o zi, fiind așezate în poarta Palatului.
Cât despre Lila, a constatat că-și pierduse vederea și odată cu ea și puterile vindecării. În sfârșit, ajunsese și ea la o lecție pe care o învață oricine, despre consecințele care se cer acceptate.
O singură dorință a avut înainte de-a părăsi orașul: l-a rugat pe Caragea să-i scrie pe carte, acel evanghelier pe care-l primise cadou, câteva vorbe despre cumplita întâmplare, iar acesta a scris, hotărându-se în secret, ca de-acum înainte să-și noteze toate faptele importante.
Cartea vindecătoarei a fost păstrată, aflându-se azi la Academie, iar pe marginea unei file, scrie așa: „Cuza și-a pierdut firea cu totul și a fost tăiat de către Pavel, fost căpitan, iar Manolachi, spovedindu-se cu mișcare de suflet și mărturisind, fu decapitat și el de către același. La 1778, august 18, vineri-noapte spre sâmbătă.”
În schimb Lila n-a intrat în istorie. Despre ea nu se știu prea multe, din care cauză m-am hotărât să-i fac dreptate, dar și dintr-o adâncă indignare că în general scriitoarele se reped să scrie despre nenorocitul de Pavel, uitând cu totul că Vindecătoarea este aici adevăratul personaj principal.
